Ministrul şi demisia
Ministrul muncii şi-a dat demisia. E o demisie de onoare, ni se spune. Da cum rămîne cu faptele care l-au dus la demisie? Cît de onorabile erau ele? Multă lume se întreabă ce ar fi fost dacă “aranjamentele” cu soţia ministrului Botiş nu ar fi ajuns publice. Ar fi continuat la fel? Desigur!
Imaginează-ţi un conducător auto care prins cu o neregulă gravă în circulaţie ar declara demn: Renuţ la permisul auto. Este iertat? Păstrînd proporţiile, exemplul nostru arată absurdul stiuaţiei. Faci o faptă condamnabilă abuzînd de funcţia pe care o ai şi, după ce eşti prins cu mîţa în sac, renunţi şi îţi dai demisia, iar lumea exclamă în cor: Ai văzut ce om de onoare? Dar unde e onoarea?
Ne mulţumim cu acest gest inodor şi incolor şi trecem uşor peste fapte. De ce? Pentru că e ministru! Practicăm aceeaşi clemenţă dezinvoltă cu oricine? Evident că nu!
Nu am comentarii.
Intrasem într-o depresie majoră…
Redau un citat dintr-un articol publicat pe internet:
Eram, cred, in a patra luna de terapie. Intrasem intr-o depresie majora de ceva vreme si abia incepusem sa o simt pe terapeuta mea ca ma ajuta. Eram in doua sedinte pe saptamana si treceam prin problemele dure ale unei relatii cu partenera mea. Eram si in faza de administare a unei boli cronice, cu interventii chirughicale la cateva luni.
Ce ne suprinde aici este afirmatia: Intrasem intr-o depresie majora de ceva vreme si abia incepusem sa o simt pe terapeuta mea ca ma ajuta. Într-o depresie majoră nu ştii că ai intrat. Într-adevăr, depresia majoră nu are “argumente” să se explice intelectual, coerent. Orice medic psihiatru ştie asta – se pare că nu şi psihanaliştii.
În al doilea rînd, nu văd cum pacientul în depresie majoră mai poate realiza că “terapeuta mă ajută”. Adică cum “ajută”?
Dacă eşti în depresie majoră nu te mai ajută nimic. Tratamentul este redus la antidepresive, în prima fază, şi apoi, eventual, după cîteva săptămîni de supraveghere “sub cheie” putem spera la ceva psihoterapie.
Ce vreau să zic este că fie pacientul care relatează cazul nu ştie ce este depresia majoră, fie nu relatează el cazul.
Dar dacă revenim după o vreme şi relatăm ce ni s-a întîmplat cu nonşalanţa celui care a depăşit faza acută? Problema rămîne: de unde ştii că depresia era majoră?
Răspunsul e simplu: de la terapeut.
Ştim că 90% din pacienţi se văd prin ochii terapeutului/psihiatrului. Dar atunci afirmaţia post festum – “instrasem într-o depresie majoră” – nu-i aparţine pacientului, fie el şi vindecat, ci terapeutului. Psihiatrul nu-i comunică pacientului diagnosticul, deci este exclus din cauză. Dacă este terapeutul, atunci avem un exemplu de ce înseamnă sechestru mental (Jung) – adică, o eroare gravă de practică a specialistului. Consecinţele erorii nu pot fi apreciate la modul general. Rezultă că pacientul rămîne captiv unui diagnostic invalidant!
Fără comentarii…
Un vis de panică
Am primit recent următorul comentariu pe care am permisiunea să-l public aici. Mulţumesc dlui dr. L. şi pentru apropierea faţă de psihanaliză şi metoda sa de interpretare a viselor. Îi dau cuvîntul:
Am visat o scenă parcă extrasă dintr-un film de groază: eram cu soţia mea care suferă în realitate de idei obsesive, în casă, şi încercam să ne baricadăm împotriva asalturilor unor creaturi fioroase (în vis nu era clar despre ce creaturi era vorba). Panica se exarcerba pe măsură ce descopeream locuri neacoperite prin care puteau pătrunde aceste fiinţe. Totul în vis era apăsare psihică ceea ce m-a trezit într-un final.
Cred că visul poate fi interpretat foarte simplu dacă mă gîndesc la simptomele soţiei mele, care fac parte din zona psihiatriei. Visul are acest caracter de realitate parcă dîndu-i dreptate bolnavei. Ceea ce ar putea fi interpretat simplu ca o formă de a mă uşura pe mine de eforturi suplimentare spre vindecare. Dacă bolnava nu fabulează atunci nu este nici bolnavă şi nu are nevoie de tratament.
Pe cînd un guvern competitiv?
Aşadar spitalele trebuie să fie competitive, altfel se închid. La fel şcolile, şi ele se închid. Dar cînd vom aplica cerinţa competivităţii guvernului şi celor două camere? Şi cum facem să le închidem? Pentru că este evident că nu sînt competitive! Iată un lucru la care nimeni nu se gîndeşte. Ce economii s-ar face…
Pot fi românii japonezi?
Pot fi românii japonezi, se întreba cineva la un post TV. Un interviu cu ambasadorul Japoniei la Bucureşti ne asigura că japonezii au o atitudine civică fără cusur. Ei nu iau din ce se oferă decît atît cît li se oferă şi nu sar calul să ia şi bunurile altora. “Cred că acesta este spiritul oricărui japonez” a mai adăugat el. Vedem ca ilustrare o înregistrare cu o coadă imensă, perfect desenată (la propriu) la apă. Tată lumea aşteaptă cuminte să îi vină rîndul.
Au urmat cîteva reportaje din diferite părţi ale ţării noastre în care mase informe de oameni se călcau în picioare că să apuce cît mai mult din promoţii la zahăr sau orez. Scandal, poliţie, ură, ghinturi, agresivitate…
Discuţiile din studio au scos la iveală mentalitatea de penurie a românilor. Această mentalitate, întărită de perioada ceauşistă, ar putea explica, chipurile, de ce românii nu pot fi japonezi. Sau faptul că la japonezi există un cult pentru împărat şi un respect pentru ordine care ar decurge de aici. La noi nu ar exista aşa ceva…
Nu, românii nu pot fi japonezi. Este ridicol să le ceri aşa ceva. Altă cultură (rurală, cum am mai spus deja), altă mentalitate : “să am eu şi numai eu”. Altă religie (creştină) care lasă totul în suspensie. Care nu are impact civic etc.
Ce surprinde este finalul discuţiei. Totuşi, zice cineva, exemplele ilustrate de reportajele nastre nu sînt concludente. Urmează concluzia: Nu toţi românii sînt aşa. Nu toţi se calcă în picioare pentru o pîine mai ieftină. Despre acest “nu toţi românii sînt aşa” voi mai scrie.
Un act simptomatic simplu şi semnificaţia lui
Revin la un subiect tratat deja pe site: repetarea obsesivă a unui fragment muzical. Zilele astea m-am suprins pe mine însumi repetînd un asemenea fragment. Nu ştiu numele melodiei, tot ce ştiu este că o ascultam cu multă vreme în urmă, pe placă (vinyl). Erau nişte discuri copii editate de Electrecord, pe vremea cînd originalele erau interzise. Repet, nu-mi amintesc titlul piesei. Se pare că asociaţiile mele trebuie să se oprească aici. Ideea de “copii” însă îmi aminteşte de obsesia reală a unei persoane suferind de o nevroză obsesiv-fobică, persoană pe care am vizitat-o recent la spital. Una din ideile care îi dominau mintea era că noi, cei care o vizităm (familie, rude, prieteni), nu sîntem reali, ci simple copii realizate cu aparatură sofisticată, sintetizatoare etc. (O idee SF sau inspirată din filmele de SF?).
Asociind la această idee şi mai ales la situaţia pacientului, o alta, pe care am comentat-o adeseori – cum că repetarea acestor fragmente nu este o boală (cum afirmau unii “specialişti”) ci o eroare firească a aparatului psihic, care nu funcţionează întotdeauna fără reproş – am înţeles şi sensul acestui act simptomatic (cum îl numim în psihanaliză):
Îmi doresc ca nevroza pacientului să nu fie de fapt nevroză (boală) ci o simplă eroare de funcţionare a psihicului său.
Iată cum folosind asociaţiile cele mai îndepărtate se poate interpreta un act simptomatic simplu, ca cel descris aici.
Asemenea acte simptomatice ca şi actele ratate constituie un capitol important în practica psihanalizei. Pe site avem o secţiune dedicată actelor ratate. Informaţii despre ele găseşti şi în cursurile AROPA, ca şi în revistele OMEN.
Articolul la care am făcut referinţă aici se află la adresa: http://www.freudfile.org/psihanaliza/act_ratat_6.html
Comentarii recente