Ministrul muncii şi-a dat demisia. E o demisie de onoare, ni se spune. Da cum rămîne cu faptele care l-au dus la demisie? Cît de onorabile erau ele? Multă lume se întreabă ce ar fi fost dacă “aranjamentele” cu soţia ministrului Botiş nu ar fi ajuns publice. Ar fi continuat la fel? Desigur!
Imaginează-ţi un conducător auto care prins cu o neregulă gravă în circulaţie ar declara demn: Renuţ la permisul auto. Este iertat? Păstrînd proporţiile, exemplul nostru arată absurdul stiuaţiei. Faci o faptă condamnabilă abuzînd de funcţia pe care o ai şi, după ce eşti prins cu mîţa în sac, renunţi şi îţi dai demisia, iar lumea exclamă în cor: Ai văzut ce om de onoare? Dar unde e onoarea?
Ne mulţumim cu acest gest inodor şi incolor şi trecem uşor peste fapte. De ce? Pentru că e ministru! Practicăm aceeaşi clemenţă dezinvoltă cu oricine? Evident că nu!
Nu am comentarii.
Pot fi românii japonezi, se întreba cineva la un post TV. Un interviu cu ambasadorul Japoniei la Bucureşti ne asigura că japonezii au o atitudine civică fără cusur. Ei nu iau din ce se oferă decît atît cît li se oferă şi nu sar calul să ia şi bunurile altora. “Cred că acesta este spiritul oricărui japonez” a mai adăugat el. Vedem ca ilustrare o înregistrare cu o coadă imensă, perfect desenată (la propriu) la apă. Tată lumea aşteaptă cuminte să îi vină rîndul.
Au urmat cîteva reportaje din diferite părţi ale ţării noastre în care mase informe de oameni se călcau în picioare că să apuce cît mai mult din promoţii la zahăr sau orez. Scandal, poliţie, ură, ghinturi, agresivitate…
Discuţiile din studio au scos la iveală mentalitatea de penurie a românilor. Această mentalitate, întărită de perioada ceauşistă, ar putea explica, chipurile, de ce românii nu pot fi japonezi. Sau faptul că la japonezi există un cult pentru împărat şi un respect pentru ordine care ar decurge de aici. La noi nu ar exista aşa ceva…
Nu, românii nu pot fi japonezi. Este ridicol să le ceri aşa ceva. Altă cultură (rurală, cum am mai spus deja), altă mentalitate : “să am eu şi numai eu”. Altă religie (creştină) care lasă totul în suspensie. Care nu are impact civic etc.
Ce surprinde este finalul discuţiei. Totuşi, zice cineva, exemplele ilustrate de reportajele nastre nu sînt concludente. Urmează concluzia: Nu toţi românii sînt aşa. Nu toţi se calcă în picioare pentru o pîine mai ieftină. Despre acest “nu toţi românii sînt aşa” voi mai scrie.
Un actor declară răspicat că românii sînt creştini ortodocşi şi că viaţa creştină se bazează pe iubire. El crede în poporul român fără limite! Un ministru declară că nu trebuie să ne gîndim la încălcarea legii atunci cînd elaborăm diverse acte normative, cum ar fi de pildă codul muncii. Iată ce numesc eu utopie.
Idealismul este benign la actor. El poate crede ce vrea pentru că aunci cînd e pe scenă joacă un rol – se transpune şi devine un personaj care nu este neapărat idealist. Ministrul însă greşeşte grav atunci cînd nu are în vedere calitatea oamenilor şi realitatea raporturilor sociale, a cutumelor etc. Pentru ca normele de “sus” să funcţioneze jos este nevoie să se muleze pe caracterul celor de “jos”, să corespundă intim năravurilor. Ca să dau un exemplu: dacă eşti la curent cu instabilitatea forţei de muncă la noi trebuie să găseşti o cale eficientă pentru a compensa acest aspect. Dar aici e nevoie mai degrabă de fineţe psihologică decît de cunoştinţe temeinice în domeniul economic. Nu vreau să zic că e necesară o pregătire academică în psihologie şi alte ramuri înrudite, ci mai ales empatie. Capacitatea de a te pune în pielea celuilalt.
Cred că problema noastră este că nu avem o privire de acest gen şi nu vedem clar care sînt deficienţele reale ale oamenilor pe care dorim să-i ajutăm. Cînd pleci de la premiza că toţi oamenii respectă cu sfinţenie legile – şi lucrurile nu stau aşa, evident – realitatea ta este paralelă, dacă nu chiar opusă celei obiective.
Idealismul este permis în filozofie şi în speculaţia religioasă. La fel, în artă…
Îmi vine în minte o întîmplare care explică mai bine ce vreau să spun. Pe vremea cînd trăia, Cioran a fost contactat telefonic de un cunoscut actor român, care trecuse şi în politică, pentru a-şi exprima impresiile despre un recent spectacol cu poezii de Eminescu şi alte produse culturale româneşti ţinut la Paris. Cu exaltarea lui cunoscută, Cioran a zis ceva la genul: Minunat, formidabil! Dar s-a grăbit să adauge: Păcat că nu a fost nimeni în sală. Adică un spectacol de cea mai aleasă factură, dar fără niciun ecou la publicul francez!
La fel, o lege formidabilă care este dată pentru nimeni are aceeaşi eficienţă. Zero. La fel, faptul că tu crezi în bunătatea poporului român pentru că este creştin ortodox, nu are nicio importanţă. În realitate, la tot pasul, vedem dovezi strivitoare de barbarism şi intoleranţă dusă la absurd. Dacă refuzăm să vedem această realitate sîntem suspendaţi în vid.
Am scos România din criză, susţine Elena Udrea. Nu am observat lucrul ăsta şi surpiza este, aşadar, mare. Mai mare este cînd aflăm că România are creşteree conomică constantă, exporturi mari (încă din 2010), un număr de şomeri în scădere şi tot aşa. Dar este adevărat că lucrurile astea nu se simt încă în buzunare – ni se mai spune de un comentator pro.
Nu ştim cînd se va simţi în buzunare dar e cert că pe hîrtie totul este bine. Îmi amintesc cu tristeţe de epoca Ceauşescu, cu ideologia luminii şi a realizărilor sublime deşi, la fel, nu se simţeau în buzunare. Existau şi soluţii: la frig, de exemplu, să mai punem o haină. Hîrtia – calculele matematice şi gîndirea inginerească – trebuie să învingă. Succesul trebuie să fie cert. Unde sînt oamenii în toate astea?
Nostalgia comunismului din nou pe tapet. Este incredibil cum oameni cu calitate intelectuală nu înţeleg nimic din ce se întîmplă. Nimeni nu are nostalgia comunsimului, adică a unui sistem politic – poate doar cei care l-au creat sau l-au pus în scenă! Nimeni nu iubeşte partidul unic şi pe liderii lui. E vorba de o lume care avea incontestabil valorile sale. Se spune azi că democraţia este o achiziţie valabilă. Poate că este în ţările care o practică de zeci de ani, dar la noi nu este o soluţie. O soluţie pentru decadenţa politică şi căderea economică. Nu democraţia salvează societatea de lichele şi mizerie (morală şi materială). Pentru români, democraţia este un lux pe care nu şi-l pot permite.
Se mai spune undeva că nostalgia apare la cetăţeni trecuţi de 50. Şi ar mai fi frica de libertate! Aberaţiile astea se vor gîndite de minţi luminate. Nostalgia este prezentă acolo unde există o pierdere şi nu ţine deloc de vîrstă. Poate vindecarea să fie determinată de vîrstă (de fluiditatea libidoului, de opţiuni). Iar teama de liberate, o expresie care îmi provoacă întotdeauna rîsul, nu există decît ca formulă poetică, poate. Nimeni nu se teme de libertate ca atare – ci de ceea ce poate reprezenta sau aduce ea. O libertate care poate costa viaţa sau securitatea materială, o libertate care poate însemna un compromis grav al eului, contrar supraeului etc. Iată situaţii care pot stîrni o teamă explicabilă. Dar libertatea ca atare – cuvîntul “libertate” – nu poate provoca teamă.
Se repetă obsedant că democraţia e totul. Nu e totul şi mai ales nu întotdeauna. Se poate trăi liber şi în sisteme cu partid unic şi se poate trăi ne-liber (pentru că există manipulare şi simulare) în sistemele democratice. A aplica fără discernămînt formulele de mai sus, a crede fără limite în democraţie, trădează o deziluzie apărată cu spasmele unei critici fără substanţă – o deziluzie a celui trăitor în democraţie şi care nu are garanţia libertăţii, aşa cum sperase. Şi care începe să se îndoiască că există sistemul politic exemplar.
Într-un articol din ultimul număr al Dilemei, Pleşu spune că trebuie să pricepem că există mai multe feluri de a fi european. Desigur, există, dacă spunem despre cutare că e european pentru că trăieşte în Europa şi nu în Asia, de pildă. Totuşi dacă înţelegem prin “european” aderarea la o cultură specifică – spirituală şi civică, economică – nu cred că mai putem vorbi de diversitate. De fapt problema nu este în a afirma sau a nega diversitatea culturală. Pentru că cultura europeană nu este cultura Franţei sau Germaniei. Nu este cultura unei anume naţiuni care îşi impune supremaţia. E vorba de un consens asupra a ceea ce înseamnă civilizaţie şi civilizare iar integarea, în acest din urmă sens, impune o emancipare radicală a gradului de civilizare a candidatelor.
Putem astfel rămîne români, cu obiceiuri şi tradiţii – în Europa comunitară - dar nu şi cu năravuri; e greu să admiţi o cultură europeană care să includă tolerantă idiotul care roade seminţe la intrarea îm metrou pînă cînd se strînge un munte de coji! Este exemplu care mi-a venit cel mai repede în minte pentru că scena este aproape generală în Bucureşti. E greu să admiţi gunoaiele din oraşe şi de pe spaţiile verzi şi să spui: ei, ăsta e specificul!
Pe de altă parte, dacă vorbim de “specific” am vrea să ştim de pildă pînă unde merge el fără a nega însăşi ambiţiile culturii europene la care vrem să aderăm. Ca să dau alt exemplu, biserica ortodoxă şi mentalitatea ei nu este oare o negare a europenismului? Numai cine nu a frecventat mînăstirile româneşti nu ştie răspunsul la această întrebare.
Diversitatea poate exista pînă la un punct – în tradiţii şi mai ales în formele lor artistice. Nu văd de ce ar fi negată expresia populară a experienţei milenare a unui popor atîta vreme cît ea rămîne în planul artei populare şi chiar al obiceiurilor la momente cruciale. Dar cînd această experienţă devine ideologie şi se exprimă agresiv, nu văd cum ar putea fi semnul europenismului, al civilizaţiei europene în speţă.
Problema specificului (şi a negării diversităţii) impune toate aceste nuanţe. Pleşu se plînge că la simpozioanele la care este invitat se bate apa în piuă – că există o modă a discursului despre integrare şi chiar un limbaj de lemn. Ca psihanalişti trăim acelaşi sentiment atunci cînd cura se prelungeşte la infinit. Pentru că nimic nu se schimbă în pacient, pentru că el este tenace în rezistenţele sale, cura devine treptat o rutină. Un soi de stare de “pat”, ca la şah, în care nimeni nu mai mută iar fiecare rămîne pe poziţia sa – o remiză care implică nimic decît un efort aiurea! La fel şi în integare. Nimeni nu mai mută – toţi aşteaptă la un moment dat deşi nu se ştie ce. Este într-adevăr pueril să crezi că putem angaja relaxaţi – cum cere Pleşu – acest demers.
Comentarii recente