Psihanaliza

Aşadar spitalele trebuie să fie competitive, altfel se închid. La fel şcolile, şi ele se închid. Dar cînd vom aplica cerinţa competivităţii guvernului şi celor două camere? Şi cum facem să le închidem? Pentru că este evident că nu sînt competitive! Iată un lucru la care nimeni nu se gîndeşte. Ce economii s-ar face…

Răsfoiam mai demult o carte de propagandă creştină în care autorul povestea cum diavolul i s-a manifestat prin tot felul de zgomote. Da, ai auzit bine: zgomote. Nu ştiu de ce alesese diavolul (satana) această cale de a-l impresiona – mie mi se pare puţin demnă chiar şi de un înger căzut! Ei bine, am asociat în glumă acest obicei enervant cu constatarea că ani de-a rîndul am auzit şi aud tot felul de zgomote în blocul în care locuiesc. Cînd m-am mutat aici – unde stau acum – am zis că am scăpat. La început era linişte – dar se pare că era doar o perioada de acalmie. Curînd au reînceput zgomotele. Numai că aceste zgomote nu mai erau produse de diavol, ci  de semenii mei, vecinii de bloc. Sînt zgomote distincte de ciocan, baros, şi, fireşte, bormaşină. Zi şi noapte – de pretutindeni! În locuinţa dinainte… tot aşa, ani de-a rîndul, bormaşina triumfa zi şi noapte.

Azi noapte am lucrat mai tîrziu – pînă pe la 3 dimineaţa -  şi… din nou zgomotele acelea ştiute produse de mobilier greu tras prin casă de neobosiţii mei vecini…

Nimeni nu mai munceşte (asta e ştiut). Adică nimeni nu mai merge la o slujbă – poate să fie o explicaţie: omul simte imboldul să se mişte cumva, să se manifeste, să producă ceva – măcar zgomot. E o explicaţie care explică [sic] de ce zgomotul este atotpătrunzător şi atot prezent. (La soţia mea la birou, la fel, zi şi noapte zgomotul nu ne părăseşte).

Totuşi e ceva diavolesc aici. Nu vreau să-i dau dreptate autorului creştin şi nici nu am de gînd să pun în mişcare maşinăria de contra-blesteme (exorcizare) a bisericii ortodoxe. E diavolească neputinţa semenilor mei de a concepe disciplina specifică oraşului. Adică faptul că pentru orice există un orar care trebuie respectat cu sfinţenie. Această disciplină a oraşului este imperios necesară dacă vrem să trăim la oraş, dacă vrem să fim parte din colectivitatea urbană. Oraşul impune sacrificii evidente: nu mai poţi fi numai tu, tu şi cu tine, sau tu împotriva tuturor! Nu! La oraş individualismul dispare cel puţin la nivelul disciplinei.

Dar la o analiza mai la rece realizezi că neputinţa de care vorbesc nu are nimic (nici ea) comun cu diavolul. Ca să scurtez, e vorba de nărav. Nărav de ţăran. Parvenit sau nu, oricum ţăran. Majoritatea vecinilor mei provin de la ţară. Nu ştiu de ce au veit la Bucureşti sau ştiu dar nu vreu să deazvotl subiectul. Cert e că au venit şi au venit cu… năravurile rurale (să le zicem). Traduse generic prin neputinţa de a înţelege cum funcţionează oraşul şi care este rolul disciplinei civice în buna lui funcţionare. Aşa se face că a te manifesta cumva, şi neapărat liber, fără să te sinchiseşti de ceilalţi, care sînt deranjaţi, capătă şi expresia foarte pragmatică a producerii zgomotului! Nevoia de a-i face pe ceilalţi să simtă că tu eşti aici, că ai reuşit să fii şi tu aici, la Oraş, este sufocantă. Şi nu neapărat dorinţa vagă de manifestare de care vorbeam mai sus.

Ei, acum parcă lucrurile capătă contur. Înţeleg de ce zgomotul este prezent pretutindeni şi de ce nimeni, dar absolut nimeni, nu pare să realizeze lucrul ăsta. Cineva spunea la un moment dat, şi pe bună freptate, că zgomotul nu-l deranjează pe cel care nu are la ce gîndi. Cel care nu se concentrează, care nu elaborează nimic intelectual nu este deranjat de zgomot. Frumos spus. Şi e de meditat.

Dar problema nu este doar o chestiune – un raport – ierarhic intelectual-ţăran. Adică ins care gîndeşte şi ins care nu are cu ce sau la ce gîndi. E vorba de fapt de diferenţe radicale de cultură socială între oraş şi sat. Între urban şi rural. Aceste diferenţe sînt la noi – cel puţin în regiunile Moldova şi Muntentia – ireconciliabile.

Ce doresc părinţii? Cam ce doresc toţi oamenii:  soluţii simple la probleme complexe. În cazul părinţilor, soluţii simple la problemele complexe cu care se întîlnesc în educaţia copiilor. Aceste soluţii ar trebuie să fie:

- simple

- accesibile

- scurte

- aplicabile imediat

- fără bătăi de cap

- fără costuri

- cu efect imediat

Se găsesc destui interesaţi să facă bani exploatînd aceste pretenţii nerealiste. Apar peste noapte metode şi pedagogi cu sau fără (vreo) pregărire care pretind că au ce ne trebuie şi ne invită să asistăm LIVE la cum se aplică soluţiile lor. Dar noi ştim că la TV şi magia este contrafăcută şi ne temem că showurile cu soluţiile sînt şi ele puse în scenă. Adică făcute, aşa, ca să ne distreze şi nu să ne înveţe (vă amintiţi moda “consultaţiilor psihologice” în faţa camerelor de luat vederi?)

Revenind la nevoile părinţilor şi la condiţiile impuse de ei vom descoperi că toate se reduc la un numitor comun tradus în următioarea expresie: să mă implic cît mai puţin. Adică să nu mă coste bani şi nici timp, şi mai ales să nu-mi bat capul. În fond, îşi zic ei, nu toată lumea se pricepe la psihologie – trebuie să fii expert ca să ştii cum… etc. etc.

În realitate lipsa de participare, plictisul, sentimentul că nu e treaba ta (educaţia) etc. sînt cauzele – chiar aşa! – care duc la dificultăţile şi problemele cu copiii. Sigur că pare neverosimil – copiii sînt mereu probleme, ne spunem ca un etern refren – şi totuşi aşa este: 90% poate 99,99% din problemele cu copii se nasc pe fundalul absenţei sau al prezenţei formale a părinţilor. Iar cînd părinţii nu există decît ca forme vagi în viaţa copiilor aceştia îşi găsesc tutori. Este locul prin care pătrunde insidioasă televiziunea. Şi nu numai ea!

Copiii chiar şi autici – se crede că se nasc aşa – devin aşa pentru că sînt părăsiţi sau se simt părăsiţi. Am avut ocazia să explorez situaţia de viaţă a unui copil autic şi am găsit acolo tot ce am menţionat pînă acum. Ama văzut în simptomele lui un mesaj către lumea sensibilă – mesajul nsă era codificat şi de aceea neauzit. E sigur însă că societatea cu mjloacele ei de “tratare” mecanică va pune etichetele convenţionale pe copiii înstrăinaţi şi ne va linişti şi pe noi deoarece, nu-i aşa?, nu te pui cu diagnosticul unui specialist!

Problema copiilor autici sau a copiilor problemă porneşte de cele mai multe ori din casă.

Psihoterapeutul inventat de serialul În derivă a ajuns în sfărşit să-şi pună întrebarea dacă psihoterapia are sau nu efect. Era natural să o facă după atîtea erori comise în serie – el, fiind, altminteri bine intenţionat, ca toţi care, ca şi el, se încumetă să o apuce pe calea vindecării prin cuvînt. Răspunsul trebuie să fie:  Nu, psihoterapia nu vindecă dacă e practicată de tine! Şi astfel poate asistăm şi la momentul cînd personajul nostru atît de muncit de o conştiinţă încărcată va face pasul hotărîtor spre psihanaliză. Aştept cu nerăbdare acest pas…

Atît de mulţi imbecili sînt pe Internet încît corporaţiile s-au săturat să tot inventeze dispozitive de dialog şi au lansat o nouă modă care sună ca un concurs: hai să vedem cine are mai mulţi prieteni. Totul se reduce acum la o statistică simplă şi nu mai e nevoie nici de bloguit, nici de chat sau şeruit. Pur şi simplu eşti invitat să te adaugi pe o listă de prieteni şi… asta-i tot.

Curioasă lipsă de logică: întrebat despre măsurile aspre luate împotriva unui jurnalist, un ministru declară că jurnalistul este vinovat. La comentariul unuia din culise cum că jurnalistul pedepsit se afla pe spaţiu public (deci în drept), răspunsul ministrului vine prompt: Sîntem [sic] convinşi că se va cerceta etc. etc.  Adică în prima fază ştii că jurnalistul e de vină, iar în a doua promiţi că se va cerceta cazul. Nu înţeleg unde este eroarea: în prima sau în a doua fază? Desigur că întrebarea mea e retorică şi ascunde o alta, gravă: ce caută oare acest ins într-o funcţie publică?