Prima pagină > Societate > O replică la integrare

O replică la integrare

Într-un articol din ultimul număr al Dilemei, Pleşu spune că trebuie să pricepem că există mai multe feluri de a fi european. Desigur, există, dacă spunem despre cutare că e european pentru că trăieşte în Europa şi nu în Asia, de pildă. Totuşi dacă înţelegem prin „european” aderarea la o cultură specifică – spirituală şi civică, economică – nu cred că mai putem vorbi de diversitate. De fapt problema nu este în a afirma sau a nega diversitatea culturală. Pentru că cultura europeană nu este cultura Franţei sau Germaniei. Nu este cultura unei anume naţiuni care îşi impune supremaţia. E vorba de un consens asupra a ceea ce înseamnă civilizaţie şi civilizare iar integarea, în acest din urmă sens, impune o emancipare radicală a gradului de civilizare a candidatelor.

Putem astfel rămîne români, cu obiceiuri şi tradiţii – în Europa comunitară –  dar nu şi cu năravuri; e greu să admiţi o cultură europeană care să includă tolerantă idiotul care roade seminţe la intrarea îm metrou pînă cînd se strînge un munte de coji! Este exemplu care mi-a venit cel mai repede în minte pentru că scena este aproape generală în Bucureşti. E greu să admiţi gunoaiele din oraşe şi de pe spaţiile verzi şi să spui: ei, ăsta e specificul!

Pe de altă parte, dacă vorbim de „specific” am vrea să ştim de pildă pînă unde merge el fără a nega însăşi ambiţiile culturii europene la care vrem să aderăm. Ca să dau alt exemplu, biserica ortodoxă şi mentalitatea ei nu este oare o negare a europenismului? Numai cine nu a frecventat mînăstirile româneşti nu ştie răspunsul la această întrebare.

Diversitatea poate exista pînă la un punct – în tradiţii şi mai ales în formele lor artistice. Nu văd de ce ar fi negată expresia populară a experienţei milenare a unui popor atîta vreme cît ea rămîne în planul artei populare şi chiar al obiceiurilor la momente cruciale. Dar cînd această experienţă devine ideologie şi se exprimă agresiv, nu văd cum ar putea fi semnul europenismului, al civilizaţiei europene în speţă.

Problema specificului (şi a negării diversităţii) impune toate aceste nuanţe. Pleşu se plînge că la simpozioanele la care este invitat se bate apa în piuă – că există o modă a discursului despre integrare şi chiar un limbaj de lemn. Ca psihanalişti trăim acelaşi sentiment atunci cînd cura se prelungeşte la infinit. Pentru că nimic nu se schimbă în pacient, pentru că el este tenace în rezistenţele sale, cura devine treptat o rutină. Un soi de stare de „pat”, ca la şah, în care nimeni nu mai mută iar fiecare rămîne pe poziţia sa – o remiză care implică nimic decît un efort aiurea! La fel şi în integare. Nimeni nu mai mută – toţi aşteaptă la un moment dat deşi nu se ştie ce. Este într-adevăr pueril să crezi că putem angaja relaxaţi – cum cere Pleşu – acest demers.

Anunțuri
Categorii:Societate
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Propune un comentariu

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: