Arhiva

Archive for the ‘Psihanaliza: definiţii’ Category

Psihanaliza si mitologie

20 Ianuarie 2018 Lasă un comentariu

O nouă secţiune pe site este dedicată mitologiei abordate cu ajutorul psihanalizei. Sper că vom avea şi materiale în acest sens – deja am indicat două, unul care se ocupă succint de basm şi celălalt care abordează simbolul labirintului. Vom ilustra metoda şi cu un articol scurt scris chiar de Freud. Deci, pe curînd.

Anunțuri

De ce nu este psihanaliza psihologie

15 Octombrie 2017 Lasă un comentariu

Editorialul de pe luna octombrie explică cît se poate de clar de ce nu trebuie să confundăm psihanaliza cu psihologia, ca ştiinţă. Ambele aparţin unor domenii şi interese diverse care nu se întîlnesc practci nicăieri. Am scris acest editorial pentru că am constatat că încă se mai crede cu convingere (sau naivitate) că psihanaliza este o subramură a psihologiei care, ca o mamă bună, îmbrăţişează fără discriminare cam tot ce poartă sufixul psi. Desigur că această opinie e falsă şi poate că ar trebui cîndva să explicăm şi de ce se formează ea, adică să o tratăm psihanalitic.

http://www.psihanaliza.org/editorial.html

Interesul pentru psihanaliza in Romania

29 Septembrie 2017 Lasă un comentariu

Am urmărit în Google tendinţele de căutare la români după cuvîntul cheie psihanaliză. Şi am fost frapat să aflu că românii nu sunt interesaţi de acest domeniu, şi că, în al doilea rînd, zonele cele mai active în această căutare, atît cît e ea, sunt judeţul Iaşi şi Cluj. Bucureştiul este în urmă. Numărul de căutări este infim, de ordinul 15-75 pe săptămînă.

Desigur că nu am o explicaţie pentru această situaţie dezastroasă. Ştiind că psihanaliza este parte integrantă a culturii occidentale, nu-mi explic cum poate lipsi din paleta de interese a românului de azi.

Probabil că altele sunt priorităţile şi nu conforme trendului din EU sau SUA. Lucrul acesta  nu trebuie să ne mire deoarece pentru majoritatea românilor aderarea la UE nu înseamnă şi o emancipare culturală. O emancipare culturală nu are nevoie de aderare ledgislativă şi politică la UE. Îţi place psihanaliza, atunci poţi citit sau studia online după bunul plac fără să-ţi pese în ce parte a globului te afli. Este evident că românii nu iubesc psihanaliza şi, ce e mai rău, nici nu sunt curioşi.

Psihanaliza nu este doar o teorie despre viaţa psihică ci şi o practică. Chiar dacă nu neapărat medicală, adică psihanaliza ne poate atrage şi din perspectivă autocunoaşterii.

Se pare că o cultură cum este a noastră, motivată numai de interese exterioare, nu prea are ce căuta în grădina autocunoaşterii care, la drept vorbind, nu-ţi ţine de foame.

Vechile obiceiuri mor greu – spune un proverb. Dar oare mor?

Eficacitatea psihanalizei

19 Aprilie 2017 Lasă un comentariu

Noul editorial vorbeste despre eficienta psihanalizei intr-un caz de despartire de persoana iubita. Sigur ca probema nu e noua dar se pare ca asteptam lucruri de la analiza care nu pot fi oferite. Mentalitatea solutiei rapide care domina societatea moderna se afirma si aici. Totusi, ce poate face psihanaliza in cazuri ca cel de mai sus? Interesant subiect. http://www.psihanaliza.org/editorial.html

Călătoriile în timp, schimbările în trecut şi munca psihanalitică

30 Ianuarie 2017 3 comentarii

Marea problemă cu călătoriile temporale este intervenţia în cursul evenimentelor – este ea permisă sau nu? Dacă mă întorc în timpul meu şi iau o altă hotărîre decît cea luată deja, să zicem să mă însor cu altă femeie din cele pe care le-am refuzat atunci, oare nu produc o distorsiune şi fac imposibil prezentul meu, adică practic îl anulez şi MĂ anulez?

În serialul Startrek această chestiune este nu o dată dezbătută şi din ea derivă directiva primară, a neintervenţiei. Pare logică şi impusă de evenimente: nu te implici, ca să nu modifici ceva în viitor astfel încît să anulezi o secvenţă a viitorului tău, să te anulezi practic pe tine etc.

Dar dacă revenirea în timp şi modificarea trecutului e înscrisă în însăşi trama evenimentului şi o opţiune prevăzută a fi luată? Adică curgerea evenimentului are înscrisă şi ipoteza întoarcerii mele şi modificarea momentului din trecut care cred eu că trebuie revăzut şi adăugit? Da, mă întorc în timp şi iau altă hotărîre – nu mă mai însor cu T, ci cu A:? Lucrurile evoluează altfel sau sînt la fel, incluzînd şi această schimbare ulterioară?

Sau a treia variantă: orice modificare fac în trecut, ea nu schimbă radical prezentul? Prezentul suportă modificările trecutului şi este chiar consolidat de ele…

Nu cred ca putem schimba radical prezentul, chiar dacă avem posibilitatea să ne întoarcem acum în trecut, echipaţi cu înţelegerea noastră nouă asupra evenimentelor. Nu pentru că prezentul este o fatalitate, ci pentru că fluxul lui actual este suma tuturor posibilităţilor incluzîndu-le şi pe cele virtuale.

Mă gîndesc la celebra afirmaţie a lui Freud că lumea actuală este cea mai bună dintre lumi pentru că e singura posibilă…

În psihanaliză, putem produce modificări importante în prezent prin analiza momentelor (complexelor) critice, cum sînt variaţiile complexului lui Oedip. De fapt modul meu specific de a reacţiona faţă de cerinţele complexului. Dacă acest mod este nevrotic – şi nu văd cum ar putea fi altfel, pentru că nu cred în optimismul lui Freud cînd vorbeşte de soluţionarea pozitivă a acestui complex, ei bine el a influenţat prezentul într-un mod nevrotic. Adică e responsabil de nevroza actuală. Lichidînd acea „soluţionare” distorsionată a complexului, repar prezentul sau evit alte consecinţe nevrotice induse de ea.

Totuşi nu trebuie să punem prea mult preţ pe modificarea operată în trecut. În fond, sinele produce mereu dorinţe, este o maşină de dorinţe, şi acest lucru nu poate fi stopat. Iar modul cum le modific, pe aceste dorinţe pentru a fi acceptabile, chiar dacă poate fi etichetat drept „sănătos” – lucru de altfel discutabil – nu înseamnă, la urma urmei, nimic esenţial în viaţa reală. Acest aspect poate fi legat de concluzia de mai sus, în legătură cu modificarea fictivă a trecutului, atunci cînd am zis că „prezentul suportă modificările trecutului şi este consolidat chiar de ele”.

O consecinţă pentru psihanaliză ar fi că nu trebuie să ne grăbim să supunem pacientul unei analize riguroase decît dacă nevroza lui actuală este serios invalidantă. Dacă putem obţine rezultate bune printr-o muncă mai diluată, prin analiza viselor şi interpretare, atunci e de dorit să ne limităm la ele.


Articol de Ioan Ionuţ şi Marius Grozea

Despre cauzele viselor

21 Septembrie 2016 1 comentariu

Editorialul de luna asta se ocupă de opinia impărtăşită de mulţi cum că sexualitatea nu mai joacă un rol important în formarea viselor. Ni s-a părut interesant să abordăm acest subiect deoarece omul modern îşi imaginează că l-a depăşit pe predecesorul său, să-i zicem tradiţional, şi pe planul vieţii psihofizice nu numai lîn domenii ca tehnologie, comunicaţii, cultura divertismentului etc. Lucrul nu este deloc adevărat şi am demonstrat de ce, deşi nu am adus toate argumentele ca de pildă: dispariţia interesului pentru femeie la bărbaţi, desensibilizarea la stimuli erotici – evident, ca efecte ale obisnuirii cu stimulii sau perenitatea complexului Oedip. Ne place să credem că ne-am emancipat şi în sectorul sexualităţii deşi nu este deloc aşa.

Editorialul se poate citi la pagina: http://www.psihanaliza.org/editorial.html

Despre dispariţia interiorităţii – editorialul pe august

25 August 2016 3 comentarii

Excelent editorialul de săptămîna asta. Nu aş fi putut defini mai bine această maladie modernă a individului total extravertit. Ce mi se pare însă curios este cum se defineşte acest tip psihologic. Iată o definiţie luată de pe un dicţionar online: Caracterizat prin proiectarea tendințelor psihice interioare asupra lumii din afară; deschis. Sau:  (cel) care își îndreaptă atenția spre lumea din afară; sociabil, deschis; extrovert.  Ambele definiţii sînt debile. Prima pare chiar confuză: ce înseamnă „tendinţe psihice interioare”? Există, adică, şi tendinţe psihice exterioare? Şi dacă e vorba de trăiri, stări, afecte, oare nu toţi oamenii le proiectează (dacă nu le refulează)? A doua pare mai coerentă: unul care îşi îndreaptă atenţia spre afară…

Introvertitul este centrat pe emoţiile şi stările sale mai mult decît extravertitul. Cred că aşa trebuie văzute lucrurile. Nu ni se va părea ciudat dacă introvertitul este înclinat să-şi analizeze visele, căci visează (ca şi extravertitul) dar îşi aminteşte visele pentru că este atent la lumea interioară. Extravertitul vorbeşte mult despre fapte, realitate şi pune în lumină conduita altora (adeseori hipercritic). Introvertitul îşi asumă faptele şi tinde să se analizeze ca subiect al lor şi actant (adeseori autocritic). Introvertitul este totodată atras de meditaţie, reflecţie, se interesează de autoanaliză, introspecţie. Este sf. Augustin în Confesiunile lui.

%d blogeri au apreciat asta: