Prima pagină > Practica de zi cu zi > Pacienţii psihanalizei (5)

Pacienţii psihanalizei (5)

Despre rezistenţe

Episoadele serialului În derivă readuc în discuţie problema tratamentului psihoterapeutic. Publicul fără experienţă, urmărind serialul, s-ar putea întreba pe bună dreptate dacă psihoterapia se limitează la discuţiile de acolo. Discuţii despre orice, uneori banale, alteori mai incitante sau picante. Dacă terapia se limitează la discuţii sau dialoguri, la taifas, la ce bun să mergi la specialist? Poţi avea aceste discuţii cu părinţii, cu prietenii, cu soţul sau soţia… Sau, nu, nu le poţi avea cu cei apropiaţi ci numai cu specialistul care discută… altfel, fiindcă, vezi bine, are experienţă, a urmat o facultate, are studii de specialitate etc.

Mihai, un bărbat de 30 de ani, mi-a povestit cîndva, amănunţit, despre discuţiile sale cu psihoterapeuta (de formaţie psiholog) sa. El suferea de obsesii şi fobii multiple în ciuda faptului că avea o constituţie robustă şi s-a adresat specialistei cu multă încredere. Terapia lui nu avansat astfel că în final a renunţat descurajat. În ce consta terapia? În discuţii la care specialista adăuga încurajări şi sugestii binevoitoare. Dar metoda nu a funcţionat şi nici nu va funcţiona vreodată dacă ne gîndim că “boala” lui Mihai şi a celor ca el nu este o consecinţă a lipsei de informare sau de cunoştinţe de cum să faci în viaţă, ci a unui conflict intrapsihic care, evident, nu-i este familiar pacientului.

Cu această „boală” trebuie procedat cu totul altfel decît cu problemele banale de viaţă în care poţi veni cu sfaturi şi sugestii sau îmbărbătări gen: hai că poţi! Dar cum altfel, iată întrebarea pe care ar fi trebuit să şi-o pună specialista noastră şi pe care evident că nu şi-o pune.

Cînd aplicăm psihanaliza la cazuri ca cel amintit mai sus o facem într-o manieră specială. Pacientul este invitat să ne vorbească liber despre orice îi trece prin minte, fără niciun fir conducător. Pornind de la materialele livrate (amintiri, senzaţii, impresii mai vechi sau mai noi) specialistul extrage un soi de amprentă specifică ideo-afectivă a pacientului la care adaugă date din alte surse străine psihologului, ca de pildă analiza viselor. Visele ne vorbesc despre viaţa lăuntrică a pacientului şi astfel despre adevăratele sale probleme care sînt inconştiente.

Problema care apare în acest demers este însă că pacientul nu se poate angaja în monologul său – atunci cînd este invitat să relateze orice îi trece prin minte. El fie că vorbeşte despre un subiect ales deliberat aşteptînd opiniile specialistului, fie că tace pur şi simplu, pretextînd că nu-i trece nimic prin cap. În ambele cazuri avem de-a face cu ceea ce psihanaliza numeşte rezistenţe, adică cu mecanisme defensive ale eului.

La pacienţii noştri rezistenţele au şi o coloratură specifică: nimeni nu crede că numai vorbind de unul singur ar putea aduce vindecarea unor simptome cel puţin bizare! Omul care nu e învăţat să gîndească, nu e învăţat să vorbească. Pentru că gîndirea se produce prin cuvinte, bagajul verbal necesar pentru exprimare lipseşte la cel care nu gîndeşte. Mai există şi gîndirea subterană care nu se exteriorizează, dar voi reveni la aceasta cu altă ocazie.

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Propune un comentariu

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: