Am vazut Nunta mută al lui Mălăele la indicaţia expresă a lui D. Nu mă omor după filmele româneşti, fie ele chiar şi după 89. Totuşi îmi place actorul Mălăele şi am văzut cîteva reprize foarte comice cu el. Cred că este un actor de calibru. Filmul nu a avut acelaşi impact. E greu să apreciezi un film metaforă despre România comunistă ocupată de ruşi. Subiectul e fumat la noi şi o parte din evenimente au fost trăite direct, deci nu mai pot fi interesante pe ecran. Unul din lucrurile care îmi displace la filmele după 89 este elementul tare, senzaţional cu care se doreşte penetrarea pe piaţa vestului. Întotdeauna acest element este forţat, exagerat, imposibil de integrat în context. Nu ştiu cum percep alţii dar mie efortul de a excita interesul în filmele româneşti mai noi este absolut stîngaci. E vorba şi de lipsa de experienţă în fabricarea filmelor (ce implică multe, de la scenariu, la producţia propriu-zisă). Cînd vezi filme de Antonioni sau Fellini, greu mai poţi înghiţi metaforele româneşti. La Fellini totul curge firesc chiar dacă are imens de mult nefiresc. La Antonioni chiar şi finalul din Blowup pare firesc, deşi e metaforă pură. Aproape că poţi face şcoală din acel final. Mai e şi scenariul – la Nunta… – presărat cu idei bune dar insuficient şi inegal. În scena cu moartea tinerei fete care ţine în pumn o monedă/medalie cu secera şi ciocanul nu am văzut nimic contextual chiar dacă, ulterior, mireasa recunoaşte acelaşi semn pe decoraţia ofiţerului rus.
În fine, un film de care mă puteam lipsi fără să pierd ceva.
Ce am remarcat totuşi: o ajustare a jocului şi replicilor (cum se dau) actorilor, care nu mai sînt simple automate ca pînă acum, ci devin sau aspiră să devină actori. Unii chiar reuşesc!
