Psihanaliza

O reclamă TV, pe care doar o aud, susţine că Adolf Hitler este “cel mai controversat personaj din istorie”.

Generalul Frig i-a pus pe fugă pe protestatari – cea mai mare parte. Nu pot să nu cuget că şi liderii politic au momente de inspiraţie şi susţinere magică. Dumnezeu nu alege – nu are o scară de valori cu democraţie la o extremă şi tiranie la alta. Poate pentru că El este modelul tuturor tiranilor sau, dacă vrem, al liberului arbitru absolut care, din cînd în cînd, mai are cîte o slăbiciune. Sărmanul Iov, numai el credea în legea reciprocităţii care, să o mărturisim, are ceva mecanic, inuman chiar…

De ce am impresia că în urma cu 15-20 de ani erau mai mulţi amatori de psihanaliză decît azi, la noi? E o chestiune statistică, atît cît pot să-mi dau seama. Dar nu e numai atît. Lumea e azi mai blazată – adică obişnuită cu răul fără nume – şi mai frenetică totodată, mai atrasă sau fascinată de consum. Obiecte de consum, hrană diversificată, excursii halucinante peste hotare şi altele de acelaşi gen (să nu uităm de poveştile nesfîrşite pe care le înşiră mass-media). Se poate dispensa de interioritatea psihică şi de nevoile ei. Iar chestia asta îmi aminteşte – cum se putea altfel? – de lamentările lui Jung cum că oamenii au pierut controlul şi sînt total pradă vieţii haotice inconştiente! Pericolul ăsta care i-a năruit pe occidentali ne ameninţă pe noi azi. E moştenirea “din afară”. Cam tot aşa cum europenii mergeu în Americi ca să ducă sifilisul sau gripa. Ce paradox!

Există un avantaj al credinţei în faţa ştiinţei, întreb pe J. C.?

- Evident. Credinţa are toate certitudinile şi confirmările în timp ce ştiinţa bîlbîie. Credinţa oferă garanţii şi legitimitate – ştiinţa nu oferă nimic decît mărunte satisfacţii de moment. Credinţa te înalţă  la cer – ştiinţa îţi dovedeşte că înălţarea este o iluzie sau o reduce la stimuli din copilărie (psihanaliza). Credinţa te încurajează şi-ţi oferă bonusuri prin miracole – ştiinţa te face să te simţi uneori supraom dar numai pentru cîteva secunde, minute sau ore. De obicei avem imaginea savantului nebun, a filosofului atins de schizofrenie (vezi Nietzsche) – adică oameni taraţi “de prea multă ştiinţă”.