Psihanaliza

Mi-a plăcut teribil interviul lui Dan Puric dn TVMania. Mi-a plăcut printre altele acea expresie sintetică: Noi mimăm occidentul! Şi nu e singura. Dar plăcerea s-a spulberat repede după ce am răsfoit mai departe revista. TVMania este la propriu o tribună a avortonilor şi siliconatelor pe are îi face harcea-parcea actorul. Mă întreb dacă nu simulează şi el (deh, e actor) intransigenţa! Să spui lucrurilor pe nume e una – să o spui în TVMania, e alta! Dar să trec peste oroarea pe care mi-o provoacă acest paradox (oare?) şi să citez aici un moment antologic:

“Fă-te că lucrezi” e deviza naţională, cretinismul naţional…

Aş mai adăuga unul: tot românul fură, de la mic la mare. Furtul este o trăsătură naţională. De aia simţi nevoia să revii la trecut. Nu pentru că atunci românii erau cinstiţi şi buni creştini, ci pentru că nu se ştia despre toate astea, pentru că nu se permitea oficial să fii idiot şi lipsit de scrupule pentru rating sau orice îţi aduce profit! Omul nou, comunist, trebuia musai să fie dat exemplu şi să se impună din afară ca o matriţă a binelui universal. Dar tot ce s-a făcut atunci nu a fost decît o parodie după Insula dr. Moreau. Nu poţi face din necioplit, cioplit, şi din oportunist, om cu şira spinării dreaptă! De aia a trebui să dispară şi Ceauşescu şi toţi ai lui, toţi care într-un fel sau altul se mai îmbătau cu iluziile unui viitor luminos într-o Românie transfigurată.

Găsesc pe un blog cîteva note despre D. P. din pana lui Pleşu:

http://blog.webphoto.ro/spiritualitate/andrei-plesu-ii-face-un-portret-dur-dar-precis-lui-dan-puric/

Astăzi se scrie despre psihanaliză ca despre o disciplină de muzeu, ceva de care ai auzit vag, căci s-a născut cu 2 secole în  urmă şi de care nu ai poftă să mai auzi altceva decît lucruri absolut ştiute de toată lmea. Cu psihanaliza, azi, este ca şi cu turismul într-o ţară străină – ţi se arată locurile pitoreşti, e adevărat, dar locuri cunoscute de toată lumea. Nu există niciun element de surpriză pentru că ai văzut tu în vreo poză cam cum arată cutare oraş cu monumentele lui istorice. Ce se adaugă este o confirmare vie, live, a ceea ce ştiai. La fel şi cu psihanaliza – ştiai că face şi drege ceva cu sufletul (psihicul, ca să folosim un limbaj adecvat cercetării psihologice) . Cînd ştii toate astea pe dinafară – locuri comune, cum am sugerat – ideea că psihanaliza este o metodă de tratament nu te mai interesează. De aceea vin unii cu trăznăi – nimic de substanţă – şi pretind cu impertinenţă că ei fac şi dreg cutare şi cutare pentru a induce în tine, turistul blazat, o undă de interes nou. De fapt nimeni nu (mai) face nimic.

Şi totuşi psihanaliza rămîne la fel de eficace ca şi odinioară – rămîne doar să-ţi alungi plictisul şi să scormoneşti în scrieri vechi şi atît de actuale!

Şocant optimismul dlui Ţiriac de ieri seară, la Realitatea: România e excepţională, are viitor, foarte aproape, potenţial etc. Totul la superlativ. Cam în spiritul naţional socialismului sau – ca să nu lezăm bunul simţ – al hei-rupismului anilor ’50. Fără îndoială că asemenea lucruri declarate cu seninătate de Ţiriac au un oarecare ecou dar mă îndoiesc că vor produce măcar 1 m de linie ferată (sau autostradă, cum sugera acelaşi). Înţeleg “programul” în care se implică sportivii noştri valoroşi şi cu renume dar nu cred că numai vorbele şi cîteva apariţii pe stadioane sînt suficiente. Se vorbeşte de modele, modele de muncă şi dăruire etc. – dar nu cred că arătînd aceste modele la TV, pe zidurile oraşului şi în reclamele din bănci vom ridica un etaj măcar de locuinţă socială. Cred că nu am depăşit limitele show-ului, că nu am înţeles că nu schimbăm nimic numai prin jocul de imagini! Ne scapă ceva esenţial!

Un popor poate fi bolnav psihic ca şi un individ. Cei care l-ar vota pe Diaconescu cu proaspătul său confirmat partid sînt bolnavi mintal. Declaraţiile îi aparţin lui C.T. Popescu. Fără comentarii.

Liniştea proverbială a românului atunci cînd totul e la pămînt, indiferenţa faţă de soluţiile societăţii democratice, izolarea lui în unităţi sociale atomizate, porneşte de la o părere greştiă: cineva acolo sus, în guvern, are grijă de tine. E un tătuc – un Stalin sau sosia lui – care are el grijă, nu trebuie să te preocupe nimic, nu trebuie să faci astenie, să ai insomnii, tătucul e treaz, la datorie şi ştie el. Pentru că dacă n-ar şti nu ar fi tătuc, aşa-i? E tipic pentru român să trăiască cu această mentalitate rural-ortodoxă, să-i zic, să doarmă pe o ureche cînd guvernul îi taie toate drepturile şi banii, şi indemnizaţiile, şi tot. Tătucu veghează, ştie el ce face. Chiar dacă are vorbe urîte pe la colţuri, la vreo emisiune TV obraznică în sinea sa românul e paşnic, un popor blînd, semi-analfabet, oricînd gata să facă sacrificii inimaginabile în societăţile occidentale. Voi reveni cu cazuistică.

Dacă mergi pe site-ul societăţii americane de psihanaliză – la articolul Ce este psihanaliza – găseşti 2 idei forţă care explică de ce psihanaliza nu mai trateaza azi ca ieri. Citez în engleză:

Building on the foundational ideas and ideals of Freud and his contemporaries, psychoanalysis has continued to grow and develop as a general theory of human mental functioning, while always maintaining a profound respect for the uniqueness of each individual life. Ferment, change, and new ideas have enriched the field, and psychoanalytic practice has adapted and expanded. But psychoanalysts today still appreciate the persistent power of the irrational in shaping or limiting human lives, and they therefore remain skeptical of the quick cure, the deceptively easy answer, the trendy or sensationalistic.

Like Freud, they believe that psychoanalysis is the strongest and most sophisticated tool for obtaining further knowledge of the mind, and that by using this knowledge for greater self-awareness, patients free themselves from incapacitating suffering, and improve and deepen human relationships.

Deci după Freud se dezvoltă teoria, în primul rînd, a funcţionării mintale. Şi tot în acord cu el: “psihanaliza este cel mai puternic şi sofisticat instrument pentru a obţine cunoştinţe ulterioare despre minte.” Totul culminează spre “o mai mare conştiinţă de sine utilizînd aceste cunoştinţe.” E drept că această extensie a conştienţei îi permite chipurile pacientului să se elibereze de suferinţele care îl invalidează. Totuşi rămîn cu senzaţia că tratamentul în sine este mult subţiat, amendat sau chiar ignorat.

Nu cred că greşesc cu nimic dacă afirm că aceste principii se regăsesc şi în programele altor asociaţii cum ar fi şi cea care se doreşte românească. Totuşi dacă la americani este explicabilă reţinerea faţă de aplicarea psihanalizei în tratamentul nevrozelor - există o rezervă generală faţă de teoria sexuală a nevrozelor cu  atît mai mult cu cît psihanaliştii la ei au o pregătire psihiatrică – nu înţeleg de ce această rezervă este prelungită mai mult sau mai puţin şi în Europa. Dar înţeleg de ce este îmbrăţişată cu largheţe de români, cel puţin de o parte din ei care nu cunosc nimic despre nevroze pentru că s-au dezvoltat pe teren filozofic sau lingvistic.