Psihanaliza

Editorialul din luna februarie atacă problema spinoasă a interpretării viselor. Poţi comenta articolul aici. Adresa la care îl găseşti este aceeaşi: http://www.freudfile.org/psihanaliza/editorial.html

Aud întîmplător la radio confesiunea unei tinere care este psiholog (are licenţă). Ne vorbeşte despre succesele ei în nu ştiu ce proiect important din oraşul în care s-a stabilit şi printre alte multe realizări ne mai spune că are şi un cabinet unde practică cu clienţii. Ce mă frapează este modul cum vorbeşte: lungind finalul frazelor, ca o şcolărţă pedantă de clasa a V-ea. Chiar am impresia pentru o clipă că asist la darea de seamă a şcolarilor silitori şi mă întreb ce să fie – ce să fie?… Apoi realizez cam ce poate lucra ea cu clienţii la cabinet! Insuficient maturizată, fără nicio experienţă practică, nu cred că le oferă vreo şansă. Cineva adaugă însă: Poate că şi clienţii sînt copii sau adulţi-copii.

Episodul de mai jos cu serialul îmi evocă o scenă din parc la care am asistat, la fel, fără să vreau: două tinere deşirate cam de vîrsta clasei 8 – anul 1 de liceu (se mai spune aşa?) discutau cu mult patos. Una mai înaltă îi povestea celeilalte cum a pocnit-o pe cutare colegă şi cum ar face şi alte asemenea isprăvi demne de Rambo într-un viitor apropiat. M-am gîndit să punem aceste fete într-o cameră de psihoterapeut şi să le cerem să vorbească aşa mai departe, fără nicio constrîngere. Ce ar zice specialistul? Le-ar invita să continue, le-ar sfătui de bine, le-ar aduce pe un teren favorabil lui şi moralei pe care o serveşte? Ar da din umeri? E sigur sigur că nimic nu ar folosi la ceva.

Creşte mereu în noi convingerea absurda că ori psihoterapia nu e bună de nimic, ori poate face totul cu oricine.

Mai văzînd cîteva fragmente din serial (recunosc că nu rezist mai mult de cîteva minute / episod) am ajuns firesc la concluiza că ce-l duce pe bărbat la psihoterapeut este invidia şi teama ca specialistul să nu-i fure femeia. Sincer nu văd alt motiv – ce-ar face un bărbat acolo? Cel puţin serialul te convinge că nu ai putea avea alte motive. Ah, ar mai fi taifasul – dar bărbaţii preferă cîrciuma sau meciul – adică o ambianţă familiară şi mai ales convenabilă (nimeni nu e boss, nu dictează şi nici nu trebuie să i te supui etc.).

În derivă: Un serial bun – un serial prost? Un serial bun aş zice. Dar din nefericire nu se opreşte la plăcerea pe care o oferă o poveste ramificată cu întîmplări si situaţii neaşteptate. Este un serial ambiţios, de psihoterapie sau despre cum se face asta. Fără a fi pedagogic, el insistă numai pe acest aspect. E ca şi cum s-ar fi filmat în cabinet, cu camera ascunsă. Sînt “cazuri” cu care se confruntă eroul – jucat bine de Marcel Iureş – în calitate de psihoterapeut. De ce nu psihanalist? Pentru că la noi încă nu se ştie cum se face cu psihanaliza.

“Cazurile” – defalcate pe episoade – arată limpede unde greşeşte psihoterapeutul nostru. Pentru că greşeşte mult şi grav, aşa cum era de aşteptat pentru unul care nu a practicat cu sine mai întîi.

Principala greşeala sau cea care sare în ochi celui care cunoaşte subiectul este familiaritatea terapeutului cu pacientul. În virtutea acestei atitudini absolut eronate pacientul devine obraznic, insolent, nu cooperează şi de multe ori dă impresia că ar trebui schimbate rolurile. Amintesc aici o replică: Hai, interpretează, zice pacientul, doar te plătesc atîta ca să dai o interpretare ca lumea. Desigur că interpretarea nu e “ca lumea” şi de aici alte complicaţii.

Principala greşeală a terapeutului nu este şi cea mai gravă însă. Cea mai gravă este că nu vede deloc dincolo de vorbele pacientului, ce se întîmplă cu el, cu dorinţele sau temerile lui etc. Şi dacă nu vede dincolo de fraze, nu ştie cu ce are de-a face şi mai ales cum să procedeze cu ceea ce are de-a face. Exemplele sunt atît de multe încît mă limitez să invit cititorul să vadă numai şi un episod pentru că în mod cert semnalează o eroare.

Scenariul acestui serial este totuşi interesant (nu s-a mai făcut nimic asemănător la noi). El insistă pe cazuri posibile. Totuşi, dacă provin din experienţa reală a unui profesionist în ale terapiei cu mijloace psihologice, ele trădează tocmai lipsa profesionalismului (şi uneori a deontologiei). Alteori simţi că psihoterapeutul e mai degrabă filosof decit terapeut (să abă asta legătură cu cine ştim noi?) Poate fi acesta un cîştig? Te las să judeci singur/singură.

“De ce nu este receptat Jung” este titlul noului editorial de pe site-ul de psihanaliză. Te incit să-l citeşti pentru că ridică o problemă la care ai putea contribui cu idei. http://www.freudfile.org/psihanaliza/2010_10.html

Se pare că nu prea sînt idei la această problemă. Nici nu mă miră. (16 11 2010).