Psihanaliza

Redau un citat dintr-un articol publicat pe internet:

Eram, cred, in a patra luna de terapie. Intrasem intr-o depresie majora de ceva vreme si abia incepusem sa o simt pe terapeuta mea ca ma ajuta. Eram in doua sedinte pe saptamana si treceam prin problemele dure ale unei relatii cu partenera mea. Eram si in faza de administare a unei boli cronice, cu interventii chirughicale la cateva luni.

Ce ne suprinde aici este afirmatia: Intrasem intr-o depresie majora de ceva vreme si abia incepusem sa o simt pe terapeuta mea ca ma ajuta. Într-o depresie majoră nu ştii că ai intrat. Într-adevăr, depresia majoră nu are “argumente” să se explice intelectual, coerent. Orice medic psihiatru ştie asta – se pare că nu şi psihanaliştii.

În al doilea rînd, nu văd cum pacientul în depresie majoră mai poate realiza că “terapeuta mă ajută”. Adică cum “ajută”?

Dacă eşti în depresie majoră nu te mai ajută nimic. Tratamentul este redus la antidepresive, în prima fază, şi apoi, eventual, după cîteva săptămîni de supraveghere “sub cheie” putem spera la ceva psihoterapie.

Ce vreau să zic este că fie pacientul care relatează cazul nu ştie ce este depresia majoră, fie nu relatează el cazul.

Dar dacă revenim după o vreme şi relatăm ce ni s-a întîmplat cu nonşalanţa celui care a depăşit faza acută? Problema rămîne: de unde ştii că depresia era majoră?

Răspunsul e simplu: de la terapeut.

Ştim că 90% din pacienţi se văd prin ochii terapeutului/psihiatrului. Dar atunci afirmaţia post festum – “instrasem într-o depresie majoră” – nu-i aparţine pacientului, fie el şi vindecat, ci terapeutului. Psihiatrul nu-i comunică pacientului diagnosticul, deci este exclus din cauză. Dacă este terapeutul, atunci avem un exemplu de ce înseamnă sechestru mental (Jung) – adică, o eroare gravă de practică a specialistului. Consecinţele erorii nu pot fi apreciate la modul general. Rezultă că pacientul rămîne captiv unui diagnostic invalidant!

Fără comentarii…

Am primit recent următorul comentariu pe care am permisiunea să-l public aici. Mulţumesc dlui dr. L. şi pentru apropierea faţă de psihanaliză şi metoda sa de interpretare a viselor. Îi dau cuvîntul:

Am visat o scenă parcă extrasă dintr-un film de groază: eram cu soţia mea care suferă în realitate de idei obsesive, în casă, şi încercam să ne baricadăm împotriva asalturilor unor creaturi fioroase (în vis nu era clar despre ce creaturi era vorba). Panica se exarcerba pe măsură ce descopeream locuri neacoperite prin care puteau pătrunde aceste fiinţe. Totul în vis era apăsare psihică ceea ce m-a trezit într-un final.

Cred că visul poate fi interpretat foarte simplu dacă mă gîndesc la simptomele soţiei mele, care fac parte din zona psihiatriei. Visul are acest caracter de realitate parcă dîndu-i dreptate bolnavei. Ceea ce ar putea fi interpretat simplu ca o formă de a mă uşura pe mine de eforturi suplimentare spre vindecare.  Dacă bolnava nu fabulează atunci nu este nici bolnavă şi nu are nevoie de tratament.

Revin la un subiect tratat deja pe site: repetarea obsesivă a unui fragment muzical. Zilele astea m-am suprins pe mine însumi repetînd un asemenea fragment. Nu ştiu numele melodiei, tot ce ştiu este că o ascultam cu multă vreme în urmă, pe placă (vinyl). Erau nişte discuri copii editate de Electrecord, pe vremea cînd originalele erau interzise. Repet, nu-mi amintesc titlul piesei. Se pare că asociaţiile mele trebuie să se oprească aici. Ideea de “copii” însă îmi aminteşte de obsesia reală a unei persoane suferind de o nevroză obsesiv-fobică, persoană pe care am vizitat-o recent la spital. Una din ideile care îi dominau mintea era că noi, cei care o vizităm (familie, rude, prieteni), nu sîntem reali, ci simple copii realizate cu aparatură sofisticată, sintetizatoare etc. (O idee SF sau inspirată din filmele de SF?).

Asociind la această idee şi mai ales la situaţia pacientului, o alta, pe care am comentat-o adeseori – cum că repetarea acestor fragmente nu este o boală (cum afirmau unii “specialişti”)  ci o eroare firească a aparatului psihic, care nu funcţionează întotdeauna fără reproş – am înţeles şi sensul acestui act simptomatic (cum îl numim în psihanaliză):

Îmi doresc ca nevroza pacientului să nu fie de fapt nevroză (boală) ci o simplă eroare de funcţionare a psihicului său.

Iată cum folosind asociaţiile cele mai îndepărtate se poate interpreta un act simptomatic simplu, ca cel descris aici.

Asemenea acte simptomatice ca şi actele ratate constituie un capitol important în practica psihanalizei. Pe site avem o secţiune dedicată actelor ratate. Informaţii despre ele găseşti şi în cursurile AROPA, ca şi în revistele OMEN.

Articolul la care am făcut referinţă aici se află la adresa: http://www.freudfile.org/psihanaliza/act_ratat_6.html

Cînd tratezi un pacient te întrebi ce poţi face pentru el sau ce poate face el pentru el? La drept vorbind tu nu poţi face nimic altceva decit să-l asişti. Rezultă că nu poţi avea aşteptări şi speranţe pentru că nimic nu depinde de tine. E adevărat că transferul poate produce adeseori minuni. Cineva şi-a dus soţia la o şedinţă cu o vindecătoare celebră din Rusia şi a constat cu uimire că simptome grave au dispărut peste noapte. Dar “vindecarea” nu a durat decît cîteva săptămîni. Boala a revenit şi o condiţie psihica pesimistă care nu mai permitea nicio speranţă.

Important este ca pacientul să vrea să facă ceva, să înceapă să lucreze cu sine. Dar chiar şi atunci nu ai întotdeauna rezultate sau rezultatele nu sînt la înălţimea speranţelor. Nu poţi face un bilanţ, ca în finanţe, cu pierderi şi cîştiguri. Există o anumită incertitudine pentru că vindecarea, chiar şi atunci cînd este, trebuie revizuită şi restabilită adeseori deoarece natura revine ori de cîte ori are ocazia la căile bătute. Dacă nu te poţi împăca cu această incertitudine permanentă nu ai ce căuta în psihanaliză, nu te poţi numi psihanalist.

La drept vorbind este foarte problematic să accepţi incertitudinea. De aceea analizele trebuie să acopere o perioadă de timp suficientă. Grăbiţii nu obţin mare lucru şi nici cei care se concentrează exclusiv pe simptom.

O schimbare radicală de orientare în spaţiul psihic şi social – o revizuire a strategiilor de viaţă – aduce fără îndoială rezultatele scontate. Dar aici intervin alţi factori legaţi de inerţia simptomului, rezistenţe şi vîrsta analizatului. Mai luăm în considerare şi virulenţa simptomului care impune chiar o abordare psihiatrică sau cvasi-psihiatrică.

De ce o psihanaliză? De să te duci la psihanalist? E o întrebare pe care ne-o punem toţi. Chiar aşa, de ce? Am auzit spunîndu-se că oamenii de la ţară nu suferă de chestii sofisticate şi nu au nevoie de psihanalist. Păi să mergem cu toţii la ţară. Dar hai să vedem ce e cu ei – oameni care trăiesc simplu, muncesc din greu, şi tot aşa. Ăştia nu se îmbolnăvesc, nu au probleme… Oare? ultima oară cînd am fost la ţară am sesizat un lucru esenţial: se bea mult. La bodegă, acasă, la vecini… Unchiul X are tot timpul sticla de ţuica – să fie un antidot? Ţuica lui îl fereşte de probleme? Nu chiar – recent a paralizat şi a venit la Bucureşti să se trateze. Şi ştii ce i-au spus doctorii? Să o lase cu ţuica!

Dacă eşti la oraş ai alt mod de viaţă. Eşti prins în alt tip de relaţii. Eşti tot timpul sub tir. Nu mai e munca sănătoasă a cîmpului. Poate că mergi la serivci, poate că te temi că îţi păierzi slujba. Sau mergi la facultate şi trăieşti tot timpul sub tensiune. Sau vrei să faci un cămin, să te însori/măriţi – alte probleme. Sau eşti deja căsători/căsătorită şi ai probleme la care nu te-ai gîndit. Majoritatea femeilor care ne scriu vorbesc de plictiseală, de lehamite, de sentimentul că s-au ratat. S-o ia cu ţuica?

Oraşul este o încercare grea. Cere scarificii mari. Nu oferă soluţii. Te temi că… şi că… Tot timpul te temi de ceva. Lucrurile nu par clare. Şi nici nu sînt. Ai în fiecare zi o provocare şi habar n-ai ce să faci. O iei cu ţuica?

Oraşul înseamnă milioane de chestii. Complicaţii, spaimă, obsesii, ba chiar şi teroare – merge, nu merge? Încotro? De ce am făcut ce am făcut? De ce nu fac ce ar trebui să fac? Şi mai ales: obsesiile de fiecare zi, munca, şcoala, partenerul de viaţă. Am făcut aia? Nu am făcut aia? De ce trăiesc aşa? Uite că am procedat greşit, dar cum era corect? Într-un cuvînt: stres. Stres de-a binelea.

Dar ce e stres ăsta? Un microb, o bacterie, o radiaţie nocivă? Ce e stresul? Unii cred că stresul e un răspuns. Americanii au toţi o pastilă antidepresivă în buzunar. O chestie robotică: mai pui puţin acid şi merge. Cît? Ai auzit de fericire în America?

Cu ceva timp în urmă era o emisiune tv cu un psiholog care în faţa publicului dădea sfaturi. A venit o femeie cam grăsuţă şi i-a vorbit în cîteva cuvinte de neînţelegerile ei cu soţul. Sfatul “expertului” a fost: Nu te mai gratifica singură. Adică ea mînca multe ducluiuri pentru a compensa lipsa de respect a soţului şi de aia era grasă. Cît de simplu pare. Dar nu este. Psihologul dă sfaturi de la catedră, şi tu crezi că el ştie. Dar cînd ajungi acasă nebunia începe iar. Stres?

Ce face psihanalistul? Mai întîi, el nu dă sfaturi. De ce să facă el efortul de a gîndi în locul tău? De ce să ia el iniţiativa? Chiar dacă are experienţă cu multe situaţii el ştie precis că oamenii nu sînt identici. Şi nici problemele lor. El ştie precis că cea mai bună cură este să aduci omul, pas cu pas, fără grabă, la confruntarea cu adevărata lui problemă. Faptul de a identifica problema este salutar. De acolo înainte urmează acţiunea. Adică de ai de făcut. Psihanalistul este un om ca şi tine. Om, foarte om. Dar are ceva ce nu are orice om: accesul la viaţa înconştientă, adică la tot ce e legat de tine fără ca tu să ştii. Cum are el accesul ăsta este altă problemă.

Deci, dacă laşi “ţuica” şi vrei să fii prezent/prezentă în viaţa ta, dacă refuzi să te admiţi aşa cum eşti acum, apelezi la el. Cu încredere. Nu pentru că el are soluţii de-a gata, ci pentru că ştie să te pună în contact cu problemele tale reale. Cu ce se află în spatele problemelor aparente şi face să pară totul insolubil.

Ori acest contact este salvator. Nu uita că eşti dotat/ă cu minte – adică cu un instrument care serveşte la rezolvarea problemelor tale. Totul e să pui ordine în tine şi să începi chiar acum să revezi toate întrebările. Mintea este ca o maşină cibernetică: ce pui în ea, aia iese. Deci, problema este ce pui în ea.

NOTĂ din 21 martie 2011

Am avut recent confirmarea opiniei că la ţară nu există probleme pentru că ţăranii muncesc vîrtos. Afirmaţia, venind de la o persoană cu prfesie intelectuală, avea şi scopul de a penaliza psihanaliza care, chipurile, nu ar fi eficientă sau pur şi simplu “nu ar trebui să fie”. Variaţiuni pe această temă găsim mai mereu şi ne întrebăm dacă susţinătorii lor au cele mai vagi cunoştinţe despre psihanaliza şi despre activitatea ei? Nu în ultimul rînd, despre psihic – în afara viziunii superficiale a ortodocsiei? Ştim că pentru cei mai mulţi oameni ideea unui psihic inconştient este dacă nu aiuristică cel puţin neliniştitoare. Este greu să admiţi existenţa inconştientului cînd o viaţă întreagă ai crezut numai în conştiinţă şi conştient şi mai ales în voinţă şi acte deliberate, opţionale etc. Faptul că cele mai multe din alegerile noastre sînt “dictate” de forţe inconştiente pare să cadreze cu idei ca demoni, posedare, satan etc. Ori posedarea este nu o boală ci o carenţă, mai degrabă, a sufletului celui posedat care nu are suficientă credinţă şi nădejde în Dumnezeu şi nu duce, în fapt, o viaţă creştină cu tot ce impune ea.

Desigur că aceste idei şi-au avut epoca dar nu mai stau în picioare azi. Totuşi ele există încă şi se impun chiar şi în mediile intelectuale. Asta explică parţial de ce psihanaliza nu este agreată la noi.

În contextul subiectului anterior îmi amintesc de visul unei paciente. Ea visase o scenă de coşmar, cu incendii devastatoare şi cum din tot acest prăpăd scăpase ea şi soţul ei. De fapt venise la psihanaliză cu o problemă acută ce implica relaţia ei cu soţul. O relaţie pe muchie de cuţit, o relaţie care îi amputa respectul de sine şi o plasa pe o poziţie de inferioritate umilitoare. Este clar că pacienta nu luase nicioadată atitudine împotriva stării de fapt din domiciliul conjugal. Nu spusese nicodată un răspicat NU, nu îndrăznise să riposteze, să-şi manifeste dezacordul cu cel care o umilea în mod injust. Era pasivă – poate din frică – poate din blîndeţe; puţini oameni au tăria să se exprime categoric, să protesteze energic – agresivitatea este stopată, frînată, refulată. Această agresivitate refulată penetrase visul, era chiar substanţa lui. Totuşi, cum visul este, ca şi simptomul isteric, o tentativă de conciliere între opuşi, el nu merge mai departe, nu-l nimiceşte pe adevăratul agresor, pe soţ. Visul este o jumătate de pas spre realizarea dorinţei de a-l nimici. Cîtă patimă pune el în scenă: incendii devastatoare! Ca şi cum ar zice: Să se aleagă praful de tot!