Psihanaliza

Redau mai jos un scurt dialog despre depresie cu Jean Chiriac, preşedintele AROPA. Textul cu caractere îngroşate îmi aparţine mie (Ioan Ionuţ).

Ioan Ionuţ: Am aflat recent că procentul depresivilor la noi este de 20%, adică 1 din 5 români. Ce părere aveţi?

Jean Chiriac: E un procent mare dacă ne gîndim că nu locuim în ţările scandinave sau oriunde este o anumită răceală a climatului de viaţă.

Cum se defineşte depresia la noi?

O stare de criză indusă de factori ca pierderea a ceva drag. Dar nu numai. Depresia are manifestări psihice – starea de zădărnicie, de “prea tîrziu”, de „la ce bun” etc – ca şi manifestări somatice ca lipsa apetitului, care merge uneori pînă la anorexie.

Şi totuşi cum explicăm acest procent mare?

Mulţi nu ştiu ce e depresia. Alţii nu ştiu că suferă de depresie sau că ceea ce au ei se numeşte depresie şi se tratează la cabinetul psihanalistului. Mulţi nu ştiu ce este psihanaliza etc.

Şi dacă ar şti, ar fi solicitări numeroase?

Nu cred. Populaţia depresivă este în general centrată în medii urbane. Totuşi la noi este un fenomen mai ciudat: mediile urbane sunt populate de persoane din mediul rural în proporţie de pînă la 80-90%. Asta explică carenţele de cultură, modul de a te raporta la depresie, accentul pus adeseori pe aspectul demonic al depresiei şi apelul la vrăjitorie sau „vindecători”.

Deci să credem că depresivii la noi sunt mai ales persoanele din mediile rurale concentrate în oraşe?

Fără îndoială. Depresia este tratată cu succes de psihanaliză dacă se apelează la ea. Dar ca să apelezi trebui să ştii.

Ce şanse sunt ca persoanele suferind de depresie să se trezească la realitate şi să încerce să solicite ajutor calificat?

Nu cred că sînt şanse. Poate doar dacă am avea o politică înţeleaptă şi susţinută de reclame în mass-media cam cum avem reclamele la produse de larg consum. Poate dacă, ani de acum încolo, am învăţa la şcoală să deosebim nevrozele şi depresia aşa cum se procedează în liceele din Statele Unite. Ori cultura noastră liceală şi în general şcolară este extrem de străină de problemele sufletului.

Şi totuşi, un om care suferă de depresie mai are el imboldul să vină la tratament?

Depinde de om. Dacă nu se acceptă aşa, dacă a învăţat că la fel ca higiena corporală există şi una a sufletului, există mari şanse să vină la cabinet.

Am impresia că depresia este o problemă şi din alte motive, la tineret de exemplu. Cînd eşti prins total în reţeaua de gadgeturi ale societăţii de consum sau afundat 24×24 în Facebook simptomele îţi par ca şi cum te-ar împiedica să profiţi total de viaţă.

Da, aşa este. Poţi să vezi în simptome la un moment dat un obstacol, un ceva răutăcios care vrea să te sustragă de la plăcerea jocului, şi atunci apare o furie fără obiect sau care are ca obiect eul şi poate duce la (auto)suprimare simbolică sau reală.

Depresia poate fi tratată de psihiatrie – ce părere aveţi de această abordare?

Am o părere bună dacă ţinem cont că la noi psihanaliza nu are prea mulţi slujitori. Totuşi psihiatrul este şi el om şi mai ales nu toţi medicii sunt la nivelul profesional care se cere. Tratamentul psihiatric depinde de foarte mulţi factori ca să fie favorabil şi poate induce sentimentul de invalidare socială.

P. se declară deschis creştin, dar nu orice creştin, ci unul care duce viaţă creştinească: se spovedeşte, merge la slujbe etc. Mă întreabă la un moment dată după ce afirmă fără ezitare că psihanaliza e depăşită:  “De unde ştii tu că interpretezi bine un vis? Psihologia omului este foarte complexă iar tu o reduci la schemele tale de care nu poţi fi sigur” etc. etc.

Interpretarea viselor nu este o practică inventată de Freud – interesul pentru ea este atestat din atichitate, ba chiar de mai devreme, dacă citim Biblia. Desigur că există mai multe metode, de la pura revelaţie la lucrul amănunţit cu visele ca la Artemidor. Atunci cînd visele sînt puse în legătură cu predicţia poţi verifica uşor calitatea interpretării. În psihanaliză visele nu mai sînt predictive – nu în sensul în care erau la antici. Ele ne informează în schimb despre ce se petrece în mintea inconştientă. Cum studiul inconştientului este vital în psihanaliză, este clar că aceste informaţii sînt esenţiale.

Totuşi, de unde ştiu că interpretările noastre sînt valide? Metoda dezvoltată de Freud porneşte de la analiza viselor copiilor şi ale persoanelor aflate în condiţii dificile de viaţă. De aici ea se extinde pentru a include şi explicaţii despre formarea visului şi mai ales despre cenzură, care explică la rîndul ei caracterul deformat al visului.

Sigur că interpretarea este confirmată sau nu de realitate. Dar nu de o realitate socială, viitoare, ci de cea psihică, individuală. Ea conduce la complexele visătorului, la aspiraţiile lui inaccesibile în starea de veghe. În munca psihanalitică vom întîlni aceste conţinuturi psihice în modul cel mai firesc prin asociaţiile libere.

Redau un citat dintr-un articol publicat pe internet:

Eram, cred, in a patra luna de terapie. Intrasem intr-o depresie majora de ceva vreme si abia incepusem sa o simt pe terapeuta mea ca ma ajuta. Eram in doua sedinte pe saptamana si treceam prin problemele dure ale unei relatii cu partenera mea. Eram si in faza de administare a unei boli cronice, cu interventii chirughicale la cateva luni.

Ce ne suprinde aici este afirmatia: Intrasem intr-o depresie majora de ceva vreme si abia incepusem sa o simt pe terapeuta mea ca ma ajuta. Într-o depresie majoră nu ştii că ai intrat. Într-adevăr, depresia majoră nu are “argumente” să se explice intelectual, coerent. Orice medic psihiatru ştie asta – se pare că nu şi psihanaliştii.

În al doilea rînd, nu văd cum pacientul în depresie majoră mai poate realiza că “terapeuta mă ajută”. Adică cum “ajută”?

Dacă eşti în depresie majoră nu te mai ajută nimic. Tratamentul este redus la antidepresive, în prima fază, şi apoi, eventual, după cîteva săptămîni de supraveghere “sub cheie” putem spera la ceva psihoterapie.

Ce vreau să zic este că fie pacientul care relatează cazul nu ştie ce este depresia majoră, fie nu relatează el cazul.

Dar dacă revenim după o vreme şi relatăm ce ni s-a întîmplat cu nonşalanţa celui care a depăşit faza acută? Problema rămîne: de unde ştii că depresia era majoră?

Răspunsul e simplu: de la terapeut.

Ştim că 90% din pacienţi se văd prin ochii terapeutului/psihiatrului. Dar atunci afirmaţia post festum – “instrasem într-o depresie majoră” – nu-i aparţine pacientului, fie el şi vindecat, ci terapeutului. Psihiatrul nu-i comunică pacientului diagnosticul, deci este exclus din cauză. Dacă este terapeutul, atunci avem un exemplu de ce înseamnă sechestru mental (Jung) – adică, o eroare gravă de practică a specialistului. Consecinţele erorii nu pot fi apreciate la modul general. Rezultă că pacientul rămîne captiv unui diagnostic invalidant!

Fără comentarii…

Am primit recent următorul comentariu pe care am permisiunea să-l public aici. Mulţumesc dlui dr. L. şi pentru apropierea faţă de psihanaliză şi metoda sa de interpretare a viselor. Îi dau cuvîntul:

Am visat o scenă parcă extrasă dintr-un film de groază: eram cu soţia mea care suferă în realitate de idei obsesive, în casă, şi încercam să ne baricadăm împotriva asalturilor unor creaturi fioroase (în vis nu era clar despre ce creaturi era vorba). Panica se exarcerba pe măsură ce descopeream locuri neacoperite prin care puteau pătrunde aceste fiinţe. Totul în vis era apăsare psihică ceea ce m-a trezit într-un final.

Cred că visul poate fi interpretat foarte simplu dacă mă gîndesc la simptomele soţiei mele, care fac parte din zona psihiatriei. Visul are acest caracter de realitate parcă dîndu-i dreptate bolnavei. Ceea ce ar putea fi interpretat simplu ca o formă de a mă uşura pe mine de eforturi suplimentare spre vindecare.  Dacă bolnava nu fabulează atunci nu este nici bolnavă şi nu are nevoie de tratament.

Revin la un subiect tratat deja pe site: repetarea obsesivă a unui fragment muzical. Zilele astea m-am suprins pe mine însumi repetînd un asemenea fragment. Nu ştiu numele melodiei, tot ce ştiu este că o ascultam cu multă vreme în urmă, pe placă (vinyl). Erau nişte discuri copii editate de Electrecord, pe vremea cînd originalele erau interzise. Repet, nu-mi amintesc titlul piesei. Se pare că asociaţiile mele trebuie să se oprească aici. Ideea de “copii” însă îmi aminteşte de obsesia reală a unei persoane suferind de o nevroză obsesiv-fobică, persoană pe care am vizitat-o recent la spital. Una din ideile care îi dominau mintea era că noi, cei care o vizităm (familie, rude, prieteni), nu sîntem reali, ci simple copii realizate cu aparatură sofisticată, sintetizatoare etc. (O idee SF sau inspirată din filmele de SF?).

Asociind la această idee şi mai ales la situaţia pacientului, o alta, pe care am comentat-o adeseori – cum că repetarea acestor fragmente nu este o boală (cum afirmau unii “specialişti”)  ci o eroare firească a aparatului psihic, care nu funcţionează întotdeauna fără reproş – am înţeles şi sensul acestui act simptomatic (cum îl numim în psihanaliză):

Îmi doresc ca nevroza pacientului să nu fie de fapt nevroză (boală) ci o simplă eroare de funcţionare a psihicului său.

Iată cum folosind asociaţiile cele mai îndepărtate se poate interpreta un act simptomatic simplu, ca cel descris aici.

Asemenea acte simptomatice ca şi actele ratate constituie un capitol important în practica psihanalizei. Pe site avem o secţiune dedicată actelor ratate. Informaţii despre ele găseşti şi în cursurile AROPA, ca şi în revistele OMEN.

Articolul la care am făcut referinţă aici se află la adresa: http://www.freudfile.org/psihanaliza/act_ratat_6.html

Cînd tratezi un pacient te întrebi ce poţi face pentru el sau ce poate face el pentru el? La drept vorbind tu nu poţi face nimic altceva decit să-l asişti. Rezultă că nu poţi avea aşteptări şi speranţe pentru că nimic nu depinde de tine. E adevărat că transferul poate produce adeseori minuni. Cineva şi-a dus soţia la o şedinţă cu o vindecătoare celebră din Rusia şi a constat cu uimire că simptome grave au dispărut peste noapte. Dar “vindecarea” nu a durat decît cîteva săptămîni. Boala a revenit şi o condiţie psihica pesimistă care nu mai permitea nicio speranţă.

Important este ca pacientul să vrea să facă ceva, să înceapă să lucreze cu sine. Dar chiar şi atunci nu ai întotdeauna rezultate sau rezultatele nu sînt la înălţimea speranţelor. Nu poţi face un bilanţ, ca în finanţe, cu pierderi şi cîştiguri. Există o anumită incertitudine pentru că vindecarea, chiar şi atunci cînd este, trebuie revizuită şi restabilită adeseori deoarece natura revine ori de cîte ori are ocazia la căile bătute. Dacă nu te poţi împăca cu această incertitudine permanentă nu ai ce căuta în psihanaliză, nu te poţi numi psihanalist.

La drept vorbind este foarte problematic să accepţi incertitudinea. De aceea analizele trebuie să acopere o perioadă de timp suficientă. Grăbiţii nu obţin mare lucru şi nici cei care se concentrează exclusiv pe simptom.

O schimbare radicală de orientare în spaţiul psihic şi social – o revizuire a strategiilor de viaţă – aduce fără îndoială rezultatele scontate. Dar aici intervin alţi factori legaţi de inerţia simptomului, rezistenţe şi vîrsta analizatului. Mai luăm în considerare şi virulenţa simptomului care impune chiar o abordare psihiatrică sau cvasi-psihiatrică.