Citesc într-un newsletter:
Our experience of the music we love stimulates the pleasure chemical dopamine in our brain…The researchers followed the brain patterns of test subjects with MRI imaging, and identified dopamine streaming into the striatum region of their forebrains ‘at peak emotional arousal during music listening’.
A apărut o subspecie umană numită “omul calapod”. El este de ambele genuri şi nu are nicio altă utilitate decît de a fi suport pentru o pereche de pantofi la care se face reclamă. Într-adevăr, vedem prin supermarketurile noastre afişe mari cu aceste specimene care ne privesc zîmbind ca o invitaţie să cumpărăm pantofii respectivi.
Una din cele mai frapante particularităţi ale timpului pe cre îl trăim – să-i zicem modern – este înclinaţia maselor de a cere sfaturi despre fericire vedetelor de film sau TV. Nicăieri vreodată actorii sau comicii, bufonii, mă rog, nu au fost intervievaţi despre ce cred ei că este sau cum este fericirea. Niciodată înainte nu au avut avnscena personajele care vînd divertisment. Timpurile noastre au această marcă a interesului pentru ce crede vulgul sau omul de rînd sau comediantul. Iluzia democraţiei pe semne a indus părerea falsă că toţi oamenii au ceva de spus în afara micului lor univers de interese, ceva esenţial, care ne-ar putea interesa pînă în cel mai înalt grad! Bufonul devine astfel filozof.
Johnny Răducanu ne-a părăsit şi ne-a luat o parte din firescul vieţii noastre de zi cu zi. Pentru că el devenise acea parte. De neînlocuit. Antologică este evocarea prieteniei cu Răducanu la RFI într-un interviu cu Andrei Pleşu. Şi l-am auzit pe Pleşu cîntînd muzică interbelică acompaniat de Răducanu şi imprimat de acesta. Tot de la Pleşu aflăm că Johnny era un om sensibil pînă într-acolo încît îi aducea mereu cadouri şi vizitîndu-l în perioada delicată a dizidenţei – cînd nu mulţi se încumetau să o facă – dovedea subtil că este solidar!
Am citit două articole de Theodor Codreanu care vor sa deschida o polemica cu intelectualii demolatori de mitul Eminescu. Codreanu este de partea lui Eminescu si ceea ce reprezinta el şi, în mare, de partea romănior, pentru că polemica pune în discuţie şi statutul romănilor (nu se opreşte la opinii contrare pe tărîm literar sau cultural). În ultima instanţă, romănii şi soarta lor ca şi cultură: sînt ei oare depăşiţi, rămaşi în urmă sau sînt adrerenţi la nou? semn că au vocaţie europeană? – iată condimentele care se presară în discuţiile aprige pe tema mitului lui Eminescu. În fapt, romănii cu toţii ar fi blamabili pentru că încă se mai închină poetului naţional – este opinia intelectualilor modernişti sau pro-europeni, pro globalizare, FMI etc.
Chiar dacă sînt evident din cei care îl văd pe Eminescu cu veneraţie trebuie să remarc că Theodor Codreanu susţine însă eronat sau populist o idee/ciudăţenie care nu stă în picioare: toţi romănii îi aduc laude poetului şi i se închină periodic la zilele omagiale. Absolut fals şi chiar rizibil. În realitate, romănii nu se sinchisesc de Eminescu, cum nu se sinchisesc de Gabriel Liiceanu sau Marin Sorescu, de Cioran sau Nichita Stănescu. Nu au poziţie pro sau contra – pur şi simplu le lipseşte interesul pentru omagii (dacă nu sînt stîrniţi de directorii de opinii prin asociaţii de tot felul care de care mai romăneşti sau revoluţionare). Desigur că Eminescu este un fenomen complex (nu trebuie limitat la poezie sau proza, la politică etc.) dar dacă devine cîmpul de bătaie pentru grupări mai noi sau mai vechi – cosmopolite sau cu simţ naţional viguros – nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi. Nici detractorii sau demolatorii de mit şi nici partizanii lui nu sînt pe fond interesaţi de Eminescu. E aproape imposibil să mai atragi atenţia în Romănia cu asemenea subiecte. Ispitele noi şi proaspete ale consmului acaparează tot interesul maselor încît nu mai e libido şi pentru cultură. Poate de aici un sentiment neplăcut de inutilitate, de izolare – insuportabil – al intelectualilor pro şi contra care în ceasul al doisprezecelea vor să deţină monopolul opiniilor şi omagiilor viitoare. Intelectualii sînt şi ei oameni, vor şi ei ascultare, interes, partizanat – sau ceva din toate astea.
Să conchid că aceste polemici pe tema (sau temele) Eminescu nu-mi sugerează decît o slabă şi imperceptibilă mişcare (nu pot zice agitaţie) pe terenul culturii sau disputelor care se vor cu miză. Cum publicul lipseşte (am senzaţia că nu există de fapt un public-ţintă) totul rămîne la subsolul vieţii noastre cotidiene, adică minor şi fără miză.
–
Articolele în cauză, pentru cei care doresc să-şi facă o părere despre cum stau lucrurile în inima polemicii, sînt Apusul mitului Eminescu? şi Alte aberaţii despre Eminescu.
Moartea ca atare nu se înspăimîntă pentru că nu avem nicio experienţă legată de ea. Ne temem însă de faptul de a pierde obiectele investiţiei (moartea ca lipsă sau penurie). Şi aunci ia naştere situaţia în care acumulăm obiecte sau renunţăm la ele. Psihanaliza se ocupă de cei care au carenţe în relaţia cu obiectul. Religia ne consolează că pierzînd nu pierdem de fapt. Cîştigăm viaţa de apoi care este populată cu… bunuri. Pe măsură ce creştinismul decade – fenomen amplu, care a ajuns critic azi – nevoia de acumulare este maximă, şi se traduce printr-o efervescenţă în crearea de bunuri şi o foame maladivă de a acumula totul, orice. În final, simţim neantul ca o negare a posibilităţii noastre reale de a avea totul. De aici, depresia sau fuga în universuri paralele, în imaginar, în psihoza.
Comentarii recente