Psihanaliza

Cioran povesteşte cum s-a întîlnit cu un psihanalist şi cum i-a relatat episodul în care a tras o căzătură soră cu moartea în timp ce curăţa de crengi uscate un sequoia gigantea. Psihanalistul ar fi explicat că Cioran ar fi fost chipurile gelos pe acel arbore pentru că trăia mai mult decît el şi dorea din acest motiv să-l despoaie de ramuri. Reacţia lui Cioran nu s-a lăsat aşteptată şi explică în parte rezistenţa lui la psihanaliza lui Freud: Poţi numi asta explicaţie?

Nu, nicidecum. O explicaţie aşa, din burtă, cum se mai zice, aminteşte de practica psihologilor fără experienţă sau obiect al muncii. Psihanalistul – dacă asta era cu adevărat – a trecut cu vederea că Cioran curăţa ramurile uscate. Era ca un serviciu făcut arborelui multisecular demonstrînd un cult pentru viaţă sau eternitate. Sigur că acest cult nu se împacă cu filozofia sinuciderii la Cioran. Dar un sinucigaş nu este neapărat un om dezgustat de viaţă – poate, mai de grabă, un mare îndrăgostit de viaţă, care simte că nu-şi poate atinge potenţialul.

Dacă arborele este un simbol ce poate duce la tată, gestul lui Cioran evocă o nevoie inconştientă de a adula forţa vitală îndepărtînd tot ce este uscat, pieritor - poate chiar şi pe sine însuşi. Pentru că aspiră la prea mult, omul se vede redus la micime şi sufocat de însăşi aspiraţia lui se poate autodistruge.

Clinic am găsit o formă de psihopatologie asemănătoare de care nu voi pomeni aici. Mă rezum să deplîng încă o dată stîngăcia psihanaliştilor făcuţi pe puncte (români sau de aiurea).