Aflu că comuniştii îi aruncau în închisoare pe psihanalişti! Şi mă întreb retoric cîţi psihanalişti au fost în România care să fi făcut puşcărie din cauza psihanalizei?
Mai citesc că: “Sistemul nu ne voia, putea să ne priveze de libertate”… “Noi respingeam acest sistem, încercam să practicăm o meserie imposibilă într-un cadru imposibil”… Pacienţii noştri… cunoşteau riscurile”… etc.
Citind asemenea aberaţii mă simt parcă asist la un film, la o scenă de groază dintr-un film ideologic de duzină care vrea să ne arate cum nu sînt liberi oamenii din ţările comuniste şi o face cu exagerări ridicole (linia Big Brother and Co.).
Cînd nu poţi face nimic pentru pacienţii tăi - mai scriam pe aici – începi să visezi la cadru (vicios) şi poţi să găseşti scuze: meserie imposibilă, sistem ucigaş, pericole de tot felul…
Mai e şi paranoia insului minor care se crede unic şi cumva ales şi trebuie neapărat să imagineze (proiecteze) un univers restrictiv, ameninţător-ideologic, care îi merge pe urme, îl veghează, îl arestează şi torturează pentru că practică această meserie nepracticabilă. Nu, nu e supraeul proiectat în afară, ci o formă de compensare a sentimentului inutilităţii şi micimii personale. Am întîlnit-o adeseori în viaţa de zi cu zi.
Iată de ce continui să zic: fraţilor, psihanaliza este practicabilă numai după ce aţi trecut prin analiza proprie. Nu vă aventuraţi prin teritoriile ei labirintice fără ghid!
Comentarii recente