Psihanaliza

Aflu că comuniştii îi aruncau în închisoare pe psihanalişti! Şi mă întreb retoric cîţi psihanalişti au fost în România care să fi făcut puşcărie din cauza psihanalizei?

Mai citesc că: “Sistemul nu ne voia, putea să ne priveze de libertate”… “Noi respingeam acest sistem, încercam să practicăm o meserie imposibilă într-un cadru imposibil”… Pacienţii noştri… cunoşteau riscurile”…  etc.

Citind asemenea aberaţii mă simt parcă asist la un film, la o scenă de groază dintr-un film ideologic de duzină care vrea să ne arate cum nu sînt liberi oamenii din ţările comuniste şi o face cu exagerări ridicole (linia Big Brother and Co.).

Cînd nu poţi face nimic pentru pacienţii tăi - mai scriam pe aici – începi să visezi la cadru (vicios) şi poţi să găseşti scuze: meserie imposibilă, sistem ucigaş, pericole de tot felul…

Mai e şi paranoia insului minor care se crede unic şi cumva ales şi trebuie neapărat să imagineze (proiecteze) un univers restrictiv, ameninţător-ideologic, care îi merge pe urme, îl veghează, îl arestează şi torturează pentru că practică această meserie nepracticabilă. Nu, nu e supraeul proiectat în afară, ci o formă de compensare a sentimentului inutilităţii şi micimii personale. Am întîlnit-o adeseori în viaţa de zi cu zi.

Iată de ce continui să zic: fraţilor, psihanaliza este practicabilă numai după ce aţi trecut prin analiza proprie. Nu vă aventuraţi prin teritoriile ei labirintice fără ghid!