Psihanaliza

Aflu că comuniştii îi aruncau în închisoare pe psihanalişti! Şi mă întreb retoric cîţi psihanalişti au fost în România care să fi făcut puşcărie din cauza psihanalizei?

Mai citesc că: “Sistemul nu ne voia, putea să ne priveze de libertate”… “Noi respingeam acest sistem, încercam să practicăm o meserie imposibilă într-un cadru imposibil”… Pacienţii noştri… cunoşteau riscurile”…  etc.

Citind asemenea aberaţii mă simt parcă asist la un film, la o scenă de groază dintr-un film ideologic de duzină care vrea să ne arate cum nu sînt liberi oamenii din ţările comuniste şi o face cu exagerări ridicole (linia Big Brother and Co.).

Cînd nu poţi face nimic pentru pacienţii tăi - mai scriam pe aici – începi să visezi la cadru (vicios) şi poţi să găseşti scuze: meserie imposibilă, sistem ucigaş, pericole de tot felul…

Mai e şi paranoia insului minor care se crede unic şi cumva ales şi trebuie neapărat să imagineze (proiecteze) un univers restrictiv, ameninţător-ideologic, care îi merge pe urme, îl veghează, îl arestează şi torturează pentru că practică această meserie nepracticabilă. Nu, nu e supraeul proiectat în afară, ci o formă de compensare a sentimentului inutilităţii şi micimii personale. Am întîlnit-o adeseori în viaţa de zi cu zi.

Iată de ce continui să zic: fraţilor, psihanaliza este practicabilă numai după ce aţi trecut prin analiza proprie. Nu vă aventuraţi prin teritoriile ei labirintice fără ghid!

Ştii vorba aia cu “cine zice ăla e”?

Citesc recent articolul lui Pleşu din Dilema veche – Actori, gazetari, politicieni – şi subscriu la următoarele rînduri: “Chiar şi fără să opteze pentru o carieră politică la vedere, gazetarii se comportă frecvent ca nişte politicieni: susţin, mai mult sau mai puţin făţiş, un partid sau altul, se pronunţă competent cu privire la substanţa unor decizii guvernamentale sau parlamentare, pun în discuţie, de pe poziţii de partizanat, orice personalitate a mediului politic.”

Cîteva paragrafe mai încolo Pleşu tună şi fulgeră împotriva politicianului Vadim Tudor, “un caz extrem în care un politician de duzină combină impostura gazetărească cu actoria de bîlci”.

Fără alte comentarii…

Asist la o situaţie instructivă. Un client, în magazin, îi reproşează vînzătoarei: Dumneata nu vrei să vinzi, nu ai nevoie de clienţi! Se simte prejudiciat de atitudinea aparent insolentă a vînzătoarei. Aceasta nu încearcă să facă lumină: Stai aşa, dom’le, poate nu m-am făcut înţeleasă, îmi cer scuze etc. Ea se simte persecutată şi priveşte către mine cu o figură tipică parcă cerşind ajutorul. Are nevoie de susţinerea mea. Să fiu eu de partea ei şi să îl înfrunt pe clientul nemulţumit. Să o punem de un mic război, noi clienţii, pro şi contra…

Sentimentul că eşti persecutat, că nu ţi se recunoaşte nu ştiu ce, că nu ţi se dă nu ştiu ce este general la români. Iar unii, isteţi şi fără scrpule, profită de el şi se constituie în victime simulînd prejudiciul.  Nimeni nu discută, nu explică, nimeni nu comunică cu nimeni. E o continuă frămîntare din care nu iese nimic.

Într-un meci de fotbal chiar şi remiza albă înseamnă ceva – se iau nişte puncte. În viaţa socială este o stare de pat (ca la şah) din care nu iese nimic. De aici senzaţia că societatea noastră este o mlaştină care înghite totul, fără discernămînt, şi fără urmă (urmare).

La români cînd un individ strigă public – adică “în faţă” – hoţii! este el însuşi hoţ pentru că nu putea ajunge “în faţă” fără să “fure”. Sistemul este structurat astfel că nu pot pătrunde pesoane străine de “furt”. Oamenii se simt atraşi de scena politică însă, cum sînt atraşi şi de meciurile de fotbal, şi se plasează de-o parte sau alta fără a avea însă o calitate a “purităţii” opţiunii lor. Orice alegi, altfel spus, este pătat şi pătează. Numai cei care nu au fost în bucătăria unui partid nu ştiu ce zic aici.

Fiind la putere începi să faci concesii şi să le explici logic – vrei să împaci astfel interesul (care nu e întotdeauna pentru bani) cu morala, cu supraeul. Zici de pildă, cum s-a şi spus, că războiul din Iugoslavia trebuie susţinut de români pentru că ei au aderat la Alianţa atlantică şi logica acestei aderări o cere. Ca şi cum aderarea ar impune româniei orice fără să crîcnească.

Cînd faci parte din putere gustul pentru critica legitimă a sistemului se atenuează. Nu ţi se mai pare, de ex., că românii trebuie acuzaţi pentru că au fost comunişti şi nici comunismul (pentru că a fost îmbrăţişat de aşa de mulţi) nu mai este chiar un rău absolut. Începi să omiţi anumite detalii, să eviţi anumite discuţii, chiar să îţi ceri scuze de la români pentru afirmaţii arzătoare.

Concluzia logică este că pentru a-ţi menţine direcţia trebuie să stai deoparte. Să nu te amesteci. Să nu fii partizanul nimănui să nu aderi la nimic. dar atunci apare o problemă insolubilă: nu eşti auzit, nimeni nu ştie de tine, rămîi anonim!

Paradoxul cere să faci parte din sistem pentru a vorbi şi să nu vorbeşti (să te autocenzurezi) cînd eşti admis de sistem.