Psihanaliza

Mai întîi: există această specie? “Psihanalist începător”? Dacă nu există – pentru că deontologia nu permite  aici începători, amatori, în formare sau pur şi sdimplu fără practică – atunci cum se numesc cei care au deschis azi un cabinet? Există, e drept, supravizare, cam la fel ca în mediile medicale. Dar pînă la supravizare, pînă supui unui expert un caz, ce faci propriu-zis? Sau mai precis cum faci?

Vine pacientul, să zicem, şi tu ce faci? Îl inviţi pe divan? Îi spui: buna ziua, ce vînt va aduce pe aici sau cu ce vă pot ajuta? Dar pînă aici (divan, buna ziua, întrebare) mai sînt o mulţime de gesturi… Deschizi uşa, priveşti un chip necunoscut – bărbat sau femeie – ai cîteva reflecţii automate; zîmbeşti? Sau păstrezi un aer “profesional”? Sau pur şi simplu priveşti în altă parte? Freud nu a spus nimic desprea astea. Dar tu te-ai întrebat vreodată despre ele? E clar că încurcătura iniţială, să-i zicem aşa, se poate răsfrînge asupra întregului demers terapeutic. Pentru că nu ştii cum se începe şi de unde. Şi de aici te îndoieşti că… şi că… Apar o mulţime de alte jene, vagi sau pregnante. Un sentiment nesuferit de neputinţă sau de “nu mă simt bine în pielea mea”. Dacă acest sentiment este refulat… hei, ce apare?

Se înmulţesc discuţiile (monologurile, dacă nu ai cu cine vorbi) pe teme tehnice… Începi să faci paradă de cunoştinţe de vocabular, sau să te priveşti cu ironie: tu, psihanalist? Şi totuşi vrei să fii psihanalist, să faci analize, să vină clienţii la tine, şi să plece vindecaţi etc. etc.