Psihanaliza

Liniştea, singurătatea, obscuritatea induc starea aia mortală. Melancolie cu tristeţe pe străzile uitate parcă de timp. O lumină pierdută în beznă - un felinar albăstrui. Îmi amintesc clar cum am învins aceste impresii vagi şi mă simt triumfal că o pot face oricînd, chiar şi azi. E o mare eliberare să ştii, să poţi schimba starea de suflet după voie.

Azi au oprit din nou apa caldă. E o practică obişnuită în ultimele zile şi dacă îmi amintesc bine cam tot timpul. Mereu e ceva de făcut, de reparat sau pur şi simplu neglijenţă. Persoana de la punctul termic a adormit, nu a venit la treabă sau, aşa cum se scuză ei, e singură pe mai multe zone, şi, săraca, nu face faţă.

Nimic nu e clar, nimic nu e sigur. Înainte făceam reclamaţie. Telefonic. Păreau surpinşi – cum aşa, un serviciu ca al lor merge şnur! O să vadă ei, să verifice etc. dar sînt sigur că nu curge? Nu cumva e de la mine? Am verificat şi la alţii? Variaţiuni pe aceste teme. Ideea e că nu trebuie să recunoască deschis că e de la ei, chiar dacă ştiu exact despre ce e vorba.

Problema e alta: cu timpul devii indiferent. Nu-ţi mai pasă. Îi laşi să facă ce vor fără să-i mai întrebi de ce, fără să-i tragi de urechi. Şi această delăsare indusă de sentimentul că eşti un element minor într-o încrengătură complexă şi fără noimă se adaugă la năravul secular al românului de a rezista (?) în tăcere şi a se descurca cum ştie el mai bine: furînd şi înşelînd la rîndul lui. E un fel de răzbunare – uite că ţi-o fac şi eu ţie, cum mi-o faci tu mie!

Şi tot aşa perpetuăm o ură intra-etnică pentru că nu sîntem în stare să facem ordine la noi şi nici nu avem asupra cui să o revărsăm (mai nou, nici nu avem voie să o revărsăm asupra altora).

Un popor care se otrăveşte zilnic şi devine mălai mare!

Cineva se plîngea aseară la un colocviu despre legea bugetului ca guvernul ăsta nu ştie decît să scoată taxe. O confirmare vine de la nemţi care afirmă într-un ziar cotidian de circulaţie largă că taxa pe fast-food pusă de români este unică în lume. Indiscutabil, avem priorităţi la acest nivel şi mai ales antecedente: vă mai amintiţi oare de fumărit? Istoria (isteria era să zic) României de azi este o continuă reiterare a celei de ieri. E ceva constant în ţara asta… Prostia.

Foto în parc

 Timpuri vin şi pleacă cu iarna asta. Noi privim resemnaţi şi zicem în sinea noastră: Poate la anu’.