Psihanaliza

Problema cu părinţii e că trăiesc mereu la extreme. Ori îşi tratează copii ca pe nişte handicapaţi, ori vor să îi apropie ca prieteni fără a înţelege că sînt copii şi nu au capacitatea de a trăi la nivelul adultului. Aud recent un sfat dat de psihologi (români?): părinţii trebuie să recunoască deschis în faţa copilului mic cînd au greşit. Pur şi simplu ei trebuie să zică: iartă-ma şi să explice de ce! 

A discuta dechis – pînă la un punct – cu copii de cîţiva anişori nu este o eroare. “Uite mergem să îţi facem o injecţie care ciupeşte un pic dar mama e cu tine şi nu păţeşti nimic” etc. Dar a recunoaşte la acest mod că ai greşit este o catastrofă. Copiii au 0 imagine hipertrofiată despre părinţi pe care îi văd ca pe nişte zei. Şi este nevoie să aibă această imagine. Dacă pierd această reprezentare devin anxioşi şi, mai grav, depresivi. Dacă venim să le spunem copiilor: ştii sînt şi eu om, greşesc, şi nu le ştiu p toate etc. – am declanşat o criză interioară care nu poate fi controlată de copil.

Psihologii ne asigură că dimpotrivă, recunoaşterea deschisă a greşelilor părinţilor funcţionează! Dar cînd oare au făcut psihologii munca de explorarea a minţii cu mijloacele specifice psihanalizei? Ce au ei la îndemînă ca să ştie ce se se întîmplă cu adevărat în intimitatea noastră, a copiilor?

Psihanaliza nu are appeal pentru români din două mari motive: numele ei sună mult prea tehnic – psih-analiză. Chestia asta sperie – te poţi gîndi la un bisturiu care îţi îmbucăţeşte creierul sau şi mai rău la un dispozitiv care face sufletul analizabil ca la laboratorul chimic (cu urina şi fecalele).

Apoi, cum să te vindeci fără medicamente? Nu e orice boală, boală? Există şi boli neboli? Iar dacă bolile se vindecă cu medicamente – la spital, policlinică, sau cu medicină alternativă, cu magie, rugăciune (aici nu mai sînt medicamente dar tot ceva concret e – un spirit, ceva, care intervin salvator) - cum ai putea imagina o vindecare fără metodele descrise mai sus. Românul este şi foarte materialist el nu înţelege spiritul decît ca un soi de agent activ (ce-i drept invizibil) care face şi desface. Pentru români metafizica yoga, budismul tibetan, vidul taoist sînt chestii de speriat. Poate chiar nu sînt deloc!

A vrea să prezinţi acestor înfometaţi de materie subtilităţile psihanalitice este ca şi cum ai ţine un discurs despre teoria relativităţii unui trib de aborigeni australieni! Vorbă în vînt, căci nu ai nici măcar un vocabular comun.

Citesc întîmplător pe internet că cutare este doctor în psihologie şi că a urmat mai multe formări în psihoterapia psihanalitică. Mă gîndesc la Freud care nu a făcut toată viaţa decît să se (auto)analizeze şi a ratat alte multe formări! Situaţia e cumva comică: îmi imaginez un concurs cu public ”care a urmat mai multe formări”. Romănii sînt nostimi – ei adună formări aşa cum adună banii. Un popor infantil şi nostim ca tot ce e infantil. Un Caragiale al psihanaliştilor şi doctorilor în psihologie ne mai trebuie. Cu zicala lui celebră care poate fi altoită oriunde: nu artă cu tendinţă şi nici artă pentru artă vrem, ci artă cu talent.

Un comentator spunea că electoratul este prins într-o dilemă:  să aleagă partidul sau securitatea. În ambele cazuri trebuie să treacî pe la dezinfectare. Chiar nu ştiu de ce e nevoie să trăieşti dilematic şi să ai continuu senzaţia că te-ai murdărit. Sa-ţi fie silă de tine, şi asta numai ca să votezi?!

O doamnă sobră cu aer de profesoară ieşită la pensie spunea cu aplomb: mi-am făcut datoria. Tatulici nu mai putea de dragul ei şi o dădea exemplu de “aşa da” unui public strîns la grămadă ca să aplaude la semn. Totul regizat fără prea mare atenţie la credibilitate. De unde vin oare ordinele? De “sus”? Care “sus”? Mai este un “sus”?

După primele statistici de duminică seara comentatorii strînşi în studio îl criticau pe Băsescu că nu ştie să piardă. După confirmarea faptului că a cîştigat de fapt, tot ei îşi schimbau discursul iar unii chiar atacau pe perdanţi că n-au ştiut, nu s-au priceput etc. Şi toate astea pe background-ul de silă că i-au votat pe comunişti, care nici măcar nu au căştigat! Adică să fii pus la zid pentru o cauză pierdută! La ce bun eroismul?

Aştept cu nerăbdare să văd cum se modernizează România! De unde se începe şi mai ales cum se procedează. Mai au şi alte suprize în afară de înlocuirea bordurilor? Treabă de mare anvergură care necesită strategii şi “know how”, mii de specialişti cu 2-3 licenţe etc. O chestie care poate angaja “hei-rupismul” de la Salva Vişeu!

Privesc viitorul României cu încredere şi optimism că, de, aşa trebuie (mai zicea cineva).

Ei sfintesc un om politic pentru ca nu inteleg sensul sfinteniei. La ei sfintenia nu e rupta de aceasta lume si de viata politica in genere. Nu are nici macar o alura duhovniceasca – sfîntul nu este in mînãstire si nici macar om religios (cu frica lui Dzeu).

Din discuţiile cu S. de ieri dimineaţă aflu că el nu suportă psihanaliza! Îmi spune: un singur lucru nu-mi plăcea la tine – psihanaliza (adică faptul că mă ocup/am cu ea; cîndva l-am ajutat şi pe S. să iasă dintr-un impas, sînt mulţi ani de atunci şi era alt spirit pe acea vreme). Psihanaliza, continuă S. – e periculoasă, da, da, periculoasă. Eu n-am nevoie, ce-mi trebuie să mă psihanalizez?! 

Nu a durat mult “atacul” sau “avertismentul”, dar era oricum tardiv. S. nu mă interesează psihanalitic pentru că nu fac din psihanaliză o preocupare continuă, maniacală. E de altfel jenant, uneori, pentru că mai vrei din cînd în cînd şi puţină vrajă…

Dar S. crede că poate fi un caz. Şi intenţionează să se vîndă scump ca atare. Dacă tot vrei să mă analizezi – pare să spună acum – asta o să coste!  dar cum eu nu arăt nici cea mai mică intenţie să cumpăr cazuri, discuţia se curmă de la sine după cîteva minute.

Am mai scris despre investirea narcisică a simptomului şi cred că S. ilustrază minunat acest concept. Dacă tot nu sînt interesant pentru tine ca atare – pare să spună el – poate te interesează nevroza mea. Dar asta costă etc. etc. etc.