Plantele şi nevroza

24 ianuarie 2016 Lasă un comentariu

Există două atitudini diametral opuse faţă de eficienţa medicală a plantelor: una afirmă că acestea fac minuni, alta că, dimpotrivă, nu au nici un efect. Adepţii medicinei alopate sînt convinşi că civilizaţia noastră a făcut salturi uriaşe în tratamentul bolilor şi afecţiunilor diverse cu ajutorul medicamentelor. Plantele sunt, altfel spus, depăşite.

Adepţii tratamentului naturist, cred, evident, că acesta este cheia rezolvării problemelor de sănătate, care nu se limitează la gripă sau un stomac deranjat, ci atinge şi sfera maladiilor fără leac, cum ar fi cancerul.

Experienţa arată că nimeni nu are dreptate. Chiar dacă medicamentele nu fac nici de departe ceea ce pretind, nu înseamnă că plantele le pot înlocui cu succes.

Am citit recent că există ceaiuri de plante care vindecă nevroza şi depresia. În mod cert cei care cred în aşa ceva nu ştiu exact ce sînt nevroza şi depresia. Cum se întîmplă adeseori în rîndurile publicului fără experienţă, ei cred că nevroză şi depresia sînt similare cu stresul. La drept vorbind, foarte puţină lume ştie ce este stresul, şi de aici vine uşurinţa cu care îl pune pe acelaşi plan cu nevroza.

În al doilea rînd, credinţa în puterea vindecătoare a ceaiurilor mai ascunde şi o alta, mai veche, care consideră că bolile mintale sunt determinate de cauze somatice. Se pare că la decenii după dispariţia lui Sigmund Freud lumea nu s-a obişnuit încă cu ideea că nevroza nu are un substrat organic. La fel şi cu depresia, deşi, în cazul ei, poate exista uneori o cauzalitate chimica, mai exact intoxicaţia cu alcool.

Nici nevroza, la modul general, şi nici depresia nu pot fi tratate cu ceaiuri. Nici măcar ameliorate. Soluţia de doi bani cu aplicabilitate absolută în acest cazuri nu există. Ştiu că îi vom dezamăgi (dacă nu şi intriga) pe mulţi susţinînd cele de mai sus. Vrem soluţii simple, care să nu necesite costuri şi efort, pentru rezolvarea marilor noastre probleme de viaţă. Din nefericire, ele nu există. Chiar dacă, pînă la un punct, efectul placebo (gen “credinţa ta te-a vindecat” din Biblie ) funcţionează asociat cu remediile simple, dacă urmărim cazul tratat constatăm că o scurtă şi rapidă vindecare este urmată de un nou atac al maladiei respective, poate chiar mai virulent, pe fondul disperării că soluţia simplă nu funcţionează. De aici lucrurile se complică din ce în ce mai mult…

Deci, ca să concluzionăm, nu putem vindeca, nici măcar ameliora nevroza şi depresia cu ceaiuri. Cei care cred contrariul ar putea consulta cu succes cartea fundamentală a lui Freud intitulată Introducere în psihanaliză!

Detalii despre carte aici.

Din nou despre psihanaliza

9 decembrie 2015 Lasă un comentariu

Chiar daca lumea nu e interesata de ce se mai face sau spune pe tema Freud, iata ca ici si colo mai auzim si la noi acest nume legat de concepte ca identificarea cu agresorul sau sublimare. E vorba de o profesoara care se ocupa cu tratarea copiilor-victima intr-o maniera profesionala. Da, ai citit bine: profesionala. Adica nu cu teste idioate si calitatea inteligentei sau masuratori „psihologice” care sa ateste (sic) cit de grav este atins copilul nostru. Ci cu mijlocele psihanalitice, clasice, de interpretare a simptomelor. Si de aici, tratarea lor cu acel umanism si empatia specifice freudismului la origini.

In secolul materialismului si mecanicismului care domina azi viata noastra sociala, este interesant sa gasesti stropi de freudism aplicat acum si aici, si nu exilat in muzeele istoriei evolutiei conceptelor despre psyche.

Inteleg perplexitatea „expertilor” care nu au habar cu ce sa maninca psihanaliza. E mai comod sa o incui in vitrinele imaginare ale muzeelor gindirii decit sa-i rasfoiesti paginile complexe si sa remarci actualitatea ei. Lenea in gindire, oportunismul las, si altele la fel, sint fara indoiala pecetea inconfundabila a secolului nostru.

Categorii:Uncategorized

Furăm din foame sau din nărav?

15 august 2015 1 comentariu

În România există locuri unde cercetarea arheologică poate fi o activitate periculoasă pentru autori. Este ce ne confirmă o informaţie publicată de Hotnews despre vandalizarea unui sit din zona Valsui de unde s-a furat pur şi simplu pînza de sac cu care eraua coperite oseminte dezgropate recent. Dar să cităm comentariul unuia dintre arheologi:

„Avem o sapatura in dezvoltare, practic am continuat lucrarile aici unde este o acumulare de fosile, de oase si probabil dintr-un exces de curiozitate, cineva a deranjat situl, aducand distrugeri materiale. Oasele sunt fragmentate, sunt sparte, a disparut o bucata de panza fara valoare, dar dupa cum vedem, a capatat o valoare pe care noi nici nu o banuiam, de vreme ce a disparut! Vom incerca sa mai salvam ce a mai ramas. Vom incerca sa le extragem repede, pentru ca, asa dupa cum vedeti, avem probleme. Nu aveam de ce sa le extragem repede, tocmai ca sa le consolidam. Ieri le-am consolidat si astazi trebuia sa le scoatem de maniera profesionala. Dar, asta este situatia, am venit in <tinutul ororilor>, cum spuneau colegii mei de la Cluj! Eu vad ca un fel de viol, aceasta vandalizare a sitului. Sper macar ca au fost sapte, numarul fatidic al violatorilor „, a spus profesorul dr. Vlad Codrea, de la Universitatea din Cluj.

Sigur că nu putem pune fapta violatorilor pe acelaşi plan cu furtul pînzei de sac. Acesta din urmă ni se pare simptomatic pentru starea de sărăcie care domneşte de ani buni în Moldova. Dacă ajungi să furi pînză de sac e… grav. Deci nu faptul de a afura cît mai ales ce furi poate fi un indicator de nivel de trai!!!

S-a întîmplat şi în Bucureşti cînd posesorul unei Dacii arhaice a descoperit că maşina a fost spartă şi s-a furat rezerva. Păgubaşul observa: „O rezervă multi-peticită care nu valora nimic. Probabil că hoţii furau ca să nu-şi piardă îndemînarea.” Interesant este că fapta s-a comis în parcarea unei mînăstiri din capitală (parcare păzită!).

Deci foamea, deprinderea şi… ce ar mai fi? Unii vor zice lipsa culturii. Cam asta este aprecierea formală care se aplică acestor fapte de către oamenii cu bun simţ. Ar îsemna să nu înţelegem ce nseamnă în fond foamea şi spectrul unei existenţe fără orizont într-o parte o României care a încremenit în timp…

Mai rămîne totuşi deprinderea, năravul… Deci ce să fie foame, nărav sau amîndouă?

Informaţia integrală se află la:

http://www.hotnews.ro/stiri-esential-20356364-vaslui-sit-arheologic-unde-fusesera-descoperite-fragmentele-unui-schelet-elefant-gigant-aproape-distrus-dupa-fost-furata-panza-sac-care-fusese-acoperit-scheletul.htm

Categorii:Societate

Un act ratat la plajă

26 iunie 2015 2 comentarii

La plajă observ o doamnă singură şi din vorbitul la mobil înţeleg că e măritată şi are un copil. Discută cu copilul şi îi spune: hai ca mai am doar o liniuţă şi rămîn fără. Urmează însă şi alte discuţii scurte, cu diferite alte persoane, apoi din nou cu copilul rămas acasă pe care doamna îl învaţă ce să facă pînă se întoarce ea de la plajă. Pare o mamă preocupată de datoriile sale şi totuşi… Mă întreb de ce a rămas cu o singură liniuţă? Ştiind că pleacă la plajă şi lasă copilul singur, de ce oare nu şi-a pus mobilul în priză ca să se asigure că are toate liniuţele, adică e full încărcat?

Pentru oamenii obişnuiţi această omisiune e o simplă întîmplare fără sens, pentru noi, care l-am citit pe Freud, ea are sens şi semnificaţie şi chiar poartă numele de act ratat. E vorba de o eroare de genul omisiunii care se substituie intenţiei conştiente a persoanei trădînd o alta, contrară, inconştientă. Care să fie în cazul nostru cealaltă intenţie?

Mai mult ca sigur că e vorba aici de dorinţa mamei de a-şi petrece timpul la plajă fără a fă deranjată prea tare (mult) de copil. Să-i zicem un soi de mini-vacanţă în care să stea bine mersi singură, şi să-şi vadă de ale sale – în acest caz bronzarea şi tot ritualul respectiv. Dar de ce această dorinţă trebuie să fie inconştientă şi se trădează printr-o omisiune?

Simplu, pentru că ea contravine obligaţiilor de mamă care solicită legitim tot timpul acordat copilului. Este evident că datoria de mamă domină interesul egoist. Şi de aceea dorinţa de a mai scăpa de grija copilului este refulată. Omisiunea însă o face actuală: neavînd suficientă baterie la mobil, mama este scutită de ore lungi de convorbiri plicticoase şi-l poate expedia pe cel mic fără jenă.

Sînt românii o naţie complexată?

19 aprilie 2015 4 comentarii

Interesant dialogul cu istoricul Boia despre chestiuni legate de România. Puţini au curajul să vorbească liber despre insuficienţele noastre şi mai ales cu limpezimea istoricului. Boia ne explică simplu că el vorbeşte cu onestitate şi că astfel înţelege să-i ajute pe cititori. Printre altele ne spune despre ceea ce poate gîndim cu toţi dar nu înrăznim să rostim: „Sîntem o naţie complexată pentru că am avut o istorie mică”. „Suferim de mediocritate din toate punctele de vedere”. Într-adevăr, mi se pare simptomatic în acest sens graba şi emfaza cu care prezentăm în mass-media realizările unui oarecare român plecat definitiv în urmă cu cîteva decenii ca şi cum exemplul, statistic minor, ar fi semnul talentului unei întregi naţii! De fapt, să o spunem, nu sîntem niciodată interesaţi de performanţă şi ne mulţumim placizi cu producţiile banale sau cu imitaţii ieftine…

Totuşi, să nu ne facem iluzii. Nu cred că românii sînt complexaţi pentru că au o istorie mică, minoră, fără aşteptări sau sclipiri. Massa este inertă în direcţia istoriei. Dezvoltarea societăţii comuniste la noi, la o analiză sumară arată şi defectele: neputinţa de a integra modelele cu precizie şi simţul detaliului al altor popoare. Comunismul românesc a fost foarte puţin… comunism. Inspirat din vocaţia noastră religioasă, ortodoxă, el a impus un format naţionalist care, evident, atenua impactul original al virtuţii sale internaţionaliste. Aeastă modă a preluării parţiale a modelului, a grefării lui pe tendinţele naţionale, explică, transferată în alte sectoare, eşecurile şi lansează semnale de alarmă.

În fine, mai aflăm despre o carte pe care o aşteptăm cu nerăbdare şi care poartă un titlu fascinant: Românizarea României. Voi reveni.

A scăzut credinţa la români? Sondajele incomplete conduc la concluzii eronate.

17 aprilie 2015 4 comentarii

Sondaje efectuate de firme cu pretenţii ne revelează că gradul de religiozitate a scăzut la noi, în ultimul an. Asta nu explică, desigur, de ce aproape 100% din populatie a ales recent să-şi dea copiii la clasele de religie. Dar noi sîntem obişnuiţi cu „sondajele” noastre care se fac la comandă politică şi nu ne aşteptăm ca ale „lor” să fie mai breze. Dimpotrivă!

Dar chiar şi aşa, dacă ar fi să credem ce zic manipulatorii de opinii ceva sare în ochi. 1. Faptul că, chipurile, oamenii cu studii medii sînt mai religioşi decît cei cu facultate. Cît se poate de fals – cei cu facultate sînt inhibaţi de mediul în care au studiat şi de formula socială care li se conferă, astfel că nu declară deschis că sînt religioşi. În acelaşi timp, foarte mulţi din cei cu studii superioare au o altfel de religioazitate, dacă putem spune astfel, care nu include mersul periodic la biserică, postul şi alte rituri oficiale. Sînt cei care se consideră credincioşi dar cred în ceva vag, de obicei identificat cu o „forţă” care controlează totul.

2. În al doilea rînd, nu s-a luat în discuţie mentalitatea de tip mistic sau superstiţia. Cred că cel puţin 90% din români cred în ceva care ţine de superstiţie, magie, vrăjitorie. Gîndirea lor e puternic influenţată de credinţa în ocult, în destin, în neputinţa individului de a-şi coordona viaţa. Şi această majoritate este constatată şi în mediile cu studii superioare, în aceeaşi proporţie. Am asistat personal la scene penibile petrecute de pildă în spitale, în care persoane cu studii superioare arătau încredere în semne, rituri bizare etc. care, chipurile, îi protejau. Nu insist.

În realitate, studiile nu anulează superstiţiile care nu sînt neapărat incluse la capitolul religioazitate şi, eludate, ne fac să credem că românii cu studii sînt atei sau pe acolo.

 

 

 

Categorii:Credinţe

Psihologia ţînţarului hămesit

9 aprilie 2015 2 comentarii

Dna Kovesi a aparut pe un canal stirist si ne-a vorbit foarte clar despre vointa sa de a continua chiar daca e vorba sa aresteze si 10.000 de omeni. Noi stim ca dinsa si stie, si banuim ca cifra nu e exagerata. Dar, desigur, nu ne ratoim la micii pacatosi cu ale lor magazine de tutun, dulciuri si bauturi, care fac ce fac sa o scoata la capat cu un TVA ametitor si alte mii de taxe. Noi ne gindim la marii hoti, cei care fura de la stat sau pe baza statului.

Dna K. este frapata de faptul bizar ca desi se stiu urmariti sau chiar in timpul anchetei multi continua afacerile ilegale ca si cum nimic nu s-ar intimpla. Domnia sa e de parere ca fac asta pentru ca nu se tem sau se cred inaccesibili. Poate ca da. Mai exista si o alta explicatie: psihologia tintarului hamesit. Un tintar hamesit simte de la distanta singele si presat de dorinta de infruptare intra ca intr-un fel de nebunie. Isi risca viata, pierde orice reflex de conservare si suge! Pina la epuizare…

La fel si cu domnii care au de-a face cu banul public sau care detin friiele puterii. Nici ei nu rezista tentatiei de a se infrupta si o fac cu acelasi minus de instinct de conservare ca si cum ar fi niste naufragiati pierduti pe mare si lipsiti de orice speranta de salvare.

Psihologia tintarului hamesit nu se explica prin penurie. Omul obisnuit care sufera de lipsuri isi completeaza finantele muncind mai mult sau mai putin (i)legal. Hotul cu staif este intotdeauna un expert, un sef, un cineva mare-si-tare, si foarte constient de valoarea sa. Totodata sigur ca lumea ii datoreaza ceva si ca este in dreptul lui sa se indestuleze de la lume. Psihologia superomului mare-si-tare se impleteste astfel cu cea a tintarului hamesit si da, in final, tipul psihologic de smecher cu studii pe care il vedem zilnic pe canalele TV.

 

Categorii:Societate
Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

%d blogeri au apreciat asta: