Democraţia, un plus cu multe minusuri

19 decembrie 2014 Scrie un comentariu

steag25 de ani de la decembrie 89 îi obligă pe unii să facă bilanţuri. Cuvîntul care revine des este “democraţie”, şi, evident, avantajul ei în faţa comunismului. Mulţi uită că noi nu am cunoscut comunismul ci versiunea lui naţionalistă, care nu mai era comunism ci un cult al personalităţii extins pînă la demenţă. Ceva inspirat din tradiţiile ţărilor asiatice şi care nouă ni se potriveşte ca o mănuşă. Dar am revăzut tendinţa de a reveni rapid la acest moment şi în viaţa noastră democratică, cînd PSD se remarca prin propaganda electorală regizată pe stadion. Ni s-a spus atunci că este a la americani – dar noi aveam altă percepţie asupra acestui procedeu, ceea ce demonta credinţa în buna intenţie.

Ce să zic la 25 de ani de la căderea regimului Ceauşescu? În primul rînd că ne-am pripit cu entuziasmul. Căderea regimului nu a fost startul unei noi ere. Nici azi nu avem această nouă eră. Să ne înţelegem, dacă lăudăm progresul în lupta împotriva corupţiei, ăsta nu e un plus ci un must-have în contextual unei societăţi profund corupte, la fel cum ieşit din spital, după o boală grea, trebuie să te pregăteşti pentru noi replici sau pentru efectele nocive ale tratamentului…

Digi 24 subtitra azi: democraţia un plus cu multe minusuri.

Recunosc că nu înţeleg această propoziţie. Nu înţeleg cum plusul poate avea multe minusuri, atunci cînd este plus. Sînt şi îngrijorat, pentru că mă întreb oare cîte minusuri şi, mai ales, mulţimea minusurilor nu desfiinţează de fapt plusul?

După părerea mea nu avem motive să sperăm sau să ne întoarcem la trecut. Nici una, nici alta. Trecutul este prea aproape şi prea nociv. Speranţa nu are însă o bază chiar dacă se împleteşte cu convingerea că aderarea României la UE şi alianţa nord-atlantică este alfa şi omega. Nu este. Şi viitorul o va arăta. Societatea atomizată de interesele materiale, de lupta pentru subzistenţă şi fără un simbol al răului pe care să-l stigmatizeze şi care să o concerteze este poate doar o masă de manevră la dispoziţia televiziunilor comerciale şi a politicii electorale care promit premii şi cîştiguri bingo. Şi asta pe fondul ideologiei consumiste care face ca orice năzuinţă umană să devină un produs de consum la preţuri cu sau fără tva.

Categories: Societate

Există generaţia Facebook?

16 decembrie 2014 Scrie un comentariu

Auzim mereu vorbindu-se de generaţia Facebook. Există aşa ceva? De multe ori această entitate este comparată cu cea a drecreţeilor sau a celor care s-au născut la revoluţie. Sînt acestea generaţii? Facebook este o reţea de comunicare – poate ea fi semnul distinctive al unei generaţii? Adică o generaţie se poate defini unic numai prin modalitatea de comunicare? Absurd.

De ce atunci expresia generaţia Facebook? Nu am înţeles de ce decît din momentul în care Facebook a fost asociat pe faţă cu beneficiile societăţii capitaliste, axate pe producţie (tehnologie) şi consum. O societate considerată superioară şi de dorit în raport cu o alta, care a căzut în uitare, care s-a depreciate, după unii, cea comunistă. Comunismul s-a deteriorat prin dictaturile pe care le-a făcut posibile, prin negarea personalităţii umane şi sărăcie materială. Capitalismul este factorul de progres material şi de afirmare a personalităţii. Facebook devine în acest sens un marker de emancipare… pentru că este un fenomen al capitalismului.

În realitate, Facebook nu este un marker – faptul de a comunica digital şi a face schimb de poze nu poate fi o trăsătură definitorie a unui tip de societate. Dar, repet, fiind asociat cu capitalismul îşi asumă automat calităţile acestuia – inclusiv democraţia.

Ceea ce este de dorit pentru societatea modernă, prosperitatea capitalistă după unii, atrage în sfera sa de semnificaţii fierbinţi şi alte fenomene cum este Facebook. Şi astfel, fără a fi în sine ceva semnificativ, Facebook dă numele unei generaţii.

Categories: Rutine şi rutinaţi

Pleşu şi visele

12 noiembrie 2014 Scrie un comentariu

În ultima vreme nu prea ne-am mai ocupat de psihanaliză. Ca şi la TV, politica face banii şi ratingul. Restul e fum.

Nu, noi nu ne-am ocupat de psihanaliză pentru că ea nu există deloc în peisajul cultural bucureştean. Apoi comentariile noastre politice au multe din psihanaliză, chiar dacă diluate. Dar iată că ni se oferă prilejul să revenim la psihanaliză după un citat al lui Andrei Pleşu care ne intrigă:

Nu stiu din ce era facut psihismul acestor oameni, ca aveau o asemenea turmentare nocturna. Nu e chiar la indemana. Imi vine sa spun ca si le si induceau. Daca pret de cateva decenii nu te ocupi decat de mitologie, de simbolistica, de arhetipuri, de analiza si de viziuni… le si visezi! Visezi lucruri de care te ocupi!”. Este vorba de o părere expusă la o dezbatere despre Cartea roşie a lui Jung.

Nu cred că e mult se spus aici. Pleşu confundă marfa cu ambalajul sau, ca să fiu mai precis, conţinutul manifest cu cel latent. Să explic: dacă cineva visează vrăbii nu înseamnă că e pasionat de zburătoare, eventual un specialist în domeniu. Adică subiectul viselor noastre (conţinutul latent) nu este dictat de preocupările zile. Numai conţinutul manifest, ambalajul visului, este format din preocupările recente. Această precizare este aproape inutilă dacă ne gîndim că teoria viselor este bine cunoscută şi asimilată cultural (se învaţă la licee, pe la ei, prin occident).

Pleşu habar nu are despre relaţia vis latent – vis manifest, şi cum este el obişnuit să-şi dea cu presupul despre practic orice – e o manie la români!!! – se face de ocară lansînd ipoteze despre vise. Cu atît mai mult cu cît încearcă să ne convingă că “turmentarea nocturnă” ţine de o anumită constituţie a psihicului!!! Că nu e la îndemînă. Că visele cu subiect mitologic, de exemplu, sînt autoinduse!!!!

Admit că Pleşu nu este neapărat adeptul teoriilor psihanalitice – Freud sau Jung. Că are propria sa teorie şi că o susţine pe aceasta. Din nefericire nu ne-a vorbit despre ea ci s-a exprimat public cu ocazia recenzării unei cărţi publicate de Carl Jung, ca şi cum ar şti ceva despre acest subiect. Totuşi, contextul ne face să credem că ea, teoria lui Pleşu, este pur şi simplu un punct de vedere profan, că, în fond, ea nu există.

Am mai scris despre erorile de apreciere la adresa lui Jung ale lui Pleşu. Nu am publicat din oarecare jenă pentru stîngăciile e neiertat ale unui intelectual de calibrul lui Pleşu. Totuşi poate că vom reveni cu alte date care să ne lămurească cum şi unde greşeşte el.

 

O penurie de preşedinţi în România

12 noiembrie 2014 Scrie un comentariu

Disputa electorală Ponta-Iohannis de la Realitatea nu ne-a surprins. L-am revăzut pe Ponta foarte activ şi plin de informaţii de specialitate, iar pe Iohannis mai sobru şi lent, poate din fire sau mediu cultural, şi mai ales fără criteriile cifrelor. Nici unul nici altul nu şi-au modificat prestaţia. Singurul lucru nou a fost că i-am văzut pe ambii faţă în faţă şi nu în montaje TV.

Ce m-a surprins a fost că mulţi comentatori au punctat Ponta 1, Iohannis 0. Pe motiv că Iohannis a venit nepregătit, fără staff, fără caiete şi cifre…

În realitate, era uşor de văzut că prestaţia lui Ponta e o copie aproximativă a celor ale lui Băsescu. În al doilea rînd, că pentru funcţia de preşedinte avalanşa de indicatori economici şi cifre statistice nu este un “must”. Poate fi pentru primul ministru. Preşedintele are alte însărcinări, el e reprezentativ, el prezintă un punct de vedere global etc. Nu preşedintele face economia să funcţioneze. În caz contrar este o sosie a lui Ceauşescu care se dorea atotştiutor.

Unii comentatori nu au observat aceste accente şi şi-au exprimat rezervele şi chiar dezamăgirea faţă de Iohannis. Ponta a fost mai incisiv, zic ei, deşi această incisivitate nu îi aparţine – este împrumutată de la “maestrul” Băsescu. Nu neg că acesta din urmă a trasat imaginea preşedintelui jucător (o sintagmă bizară) şi modelul agreat de unii pentru că este mediatizabil (scandalul a făcut întotdeauna rating). Totuşi, Iohannis nu era obligat să adere la acest model pentru a fi plăcut de comentatori…

Iohannis nu m-a convins din alte motive. Parţial încercînd să pareze cu argumente evazive ca şi Ponta, mi s-a părut nesigur sau şi mai rău incapabil să-şi înveţe lecţia. Puţin prea relaxat, mi-a creat impresia că-i este indiferent dacă va fi sau nu ales preşedinte. Nu pentru că nu a luptat corp la corp cu contracandidatul său ci pentru că detaşarea lui îmi sugera o rezervă. A fost pus de coaliţie să o reprezinte la prezidenţiale dar el nu are nici ambiţia şi nici anvergura solicitată de o asemenea sarcină. În fine, ca şi Ponta, Iohannis pare mai degrabă un chibiţ decît maestru de ceremonii. Ar da bine ca imagine în stafful cuiva dar nu ca lider.

La un pol Ponta, cu ambiţii neonorate de fapte – la celălalt, Iohannis neconvingător, aş spune că avem o penurie de posibili preşedinţi în România.

Categories: Societate

Unde greşeşte Iohannis

7 noiembrie 2014 1 comentariu

Dacă vrem să avem alegeri care să schimbe ceva atunci să mergem la vot cu toţii, zice Iohannis. El ne convinge că nu e un efort mare – ne ia cîteva minute, dus-întors etc. Unde greşeşte Iohannis este că el crede că simpla schimbare a persoanei de la preşedinţie aduce o schimbare majoră în viaţa noastră. El confundă, altfel spus, persoana cu calitatea prestaţiei. El crede că o altă persoană ar aduce automat schimbări majore în bine. Ori istoria României din decembrie 89 încoace dovedeşte contrariul: indiferent de identitatea preşedintelui, România rămîne aceeaşi, corupţia nu dispare, sărăcia înfloreşte dacă pot spune astfel, mizeria morală se adînceşte. Soluţia nu este preşedintele, pentru că 1) el însuşi este inadecvat şi 2) el nu poate lucra de unul singur. Şi el are o clientelă politică pe care trebuie să o satisfacă cu servicii şi posturi grase. Indiferent de persoana preşedintelui, vechile năravuri româneşti nu dispar ci, ciudat, se adîncesc şi se ramifică. De aici vine luciditatea celor care nu se prezintă la vot. Ei ştiu că este inutil, că votul nu aduce schimbare deoarece tarele româneşti se moştenesc. La ce să se mai deranjeze, chiar dacă numai pentru cîteva minute, ca să voteze?

Iohannis este neamţ şi ne inspiră ideea lucrului bine făcut pentru că este neamţ. Dar el este şi român. Iar românismul lui îi diluează constituţia nemţească, dacă nu i-o înlocuieşte deplin şi definitiv. În plus, lucrează cu un grup social care nu este mai breaz decît altele – fie el PDL sau PNL…

Categories: Societate

Putin cel mai puternic om din lume

6 noiembrie 2014 Scrie un comentariu

După revista Forbes Putin este cel mai tare, urmat de Obama şi de preşedintele Chinei. Motivul? Anexarea Crimeei şi contractul de 400 de miliarde de dolari cu China pentru livrarea de gaz pe o perioada de 40 ani.

Putin rămîne desigur un subiect mare pentru presă. Interviul difuzat de Digi24 în urmă cu ceva timp ne arată un om educat spartan într-o familie de muncitori, care iubeşte sportul şi are o experienţă politică importantă şi notabilă alături de promotorul său,  Elţin. Mai degrabă aspru şi repezit, uneori cu accente de umor sau sarcasm, credincios (ortodox – adeseori pomenind de Dumnezeu), nu prea interesat de elite, preferînd mai degrabă antrenamentul participării la activităţile mondene, Putin este un personaj. Cu convingeri puternice, autoritar, activ, implicat pînă peste cap în tot ce se întîmplă în ţara sa.

Categories: Societate

Cîteva cuvinte despre psihologia votantului

25 octombrie 2014 Scrie un comentariu

Scandalul cu ofiţerul acoperit, procesele de corupţie din PSD nu au micşorat numărul votanţilor care îl preferă pe Ponta. La prima vedere ne-ar putea surprinde acest lucru. Totuşi el e explicabil. O să ofer cîteva sugestii de explicare:

1. Votanţii sînt convinşi că întreaga afacere este regizată de preşedinte cu intenţia de a-l minimaliza pe Ponta. Preşedintele şi-a exprimat deschis opţiunea politică şi asta l-a demascat, ca să zic astfel. În plus, nu este agreat de majoritatea votanţilor. Pe acest fond, Ponta nu poate fi declasat

2. Iohannis este şi el subiect de dispute pe fond juridic. Este ca şi cum am spune: uite, nici el nu este curat. Iohannis nu poate fi un contracandidat credibil dacă este în curs un proces care nu s-a finalizat. Pregătirea în pripă a candidaturii lui este o problemă insolubilă.

3. Psihologia votantului. Nu cred că putem avea o schimbare radicală în opţiuni fiindcă psihologia votantului impune continuitate. Votantul nu poate admite că greşte alegîndu-l pe Ponta. A accepta înseamnă a trăi un sentiment de inadecvare pentru că nu a ales bine. Or votantul nostru este un mic general care nu poate greşi. Dacă totuşi greşeşte preferă să ascundă asta, să uite, să nege sau să explice prin cauze din afara lui. Dacă simte că greşeşte preferă să continue pe aceeaşi direcţie convingîndu-se singur că a ales corect.

Aş fi tentat să încerc o analiză a sentimentului de inadecvare. Eu îl leg de narcisism, de faptul indiscutabil că românii sînt înclinaţi spre supraevaluarea personalităţii lor. Colectiv sau individual. Această supraevaluare sterilă merge mînă în mînă cu un sentiment de inferioritate şi auto-ironie atunci cînd se compară cu alte neamuri, cu germanii de exemplu. Această supraevaluare fără măsură explică evident certitudinea că nu pot greşi sau, altfel spus, neputinţa de a admite că greşesc.

În schimb, auto-ironia este devastatoare şi nu prezintă niciun moment de auto-analiză atentă şi fără părtinire.

La nivel colectiv, autoevaluarea produce o sudare a grupului social – în speţă a votanţilor cu alesul. De aceea în discuţiile obişnuite ai impresia că votantul este el însuşi alesul pentru că ripostează agresiv – ca expus criticii – atunci cînd i se sugerează că greşeşte. Exclamaţii de genul: noi am învins (cînd este evident că votantul nu a dobîndit nimic prin confirmarea alegerii lui) îşi au explicaţia în sudarea grupului dominat de supraevaluare!

Sînt foarte multe de spus aici – poate, într-o postare ulterioară.

 

Categories: Societate
Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

%d bloggers like this: