Pleşu şi visele

12 noiembrie 2014 Scrie un comentariu

În ultima vreme nu prea ne-am mai ocupat de psihanaliză. Ca şi la TV, politica face banii şi ratingul. Restul e fum.

Nu, noi nu ne-am ocupat de psihanaliză pentru că ea nu există deloc în peisajul cultural bucureştean. Apoi comentariile noastre politice au multe din psihanaliză, chiar dacă diluate. Dar iată că ni se oferă prilejul să revenim la psihanaliză după un citat al lui Andrei Pleşu care ne intrigă:

Nu stiu din ce era facut psihismul acestor oameni, ca aveau o asemenea turmentare nocturna. Nu e chiar la indemana. Imi vine sa spun ca si le si induceau. Daca pret de cateva decenii nu te ocupi decat de mitologie, de simbolistica, de arhetipuri, de analiza si de viziuni… le si visezi! Visezi lucruri de care te ocupi!”. Este vorba de o părere expusă la o dezbatere despre Cartea roşie a lui Jung.

Nu cred că e mult se spus aici. Pleşu confundă marfa cu ambalajul sau, ca să fiu mai precis, conţinutul manifest cu cel latent. Să explic: dacă cineva visează vrăbii nu înseamnă că e pasionat de zburătoare, eventual un specialist în domeniu. Adică subiectul viselor noastre (conţinutul latent) nu este dictat de preocupările zile. Numai conţinutul manifest, ambalajul visului, este format din preocupările recente. Această precizare este aproape inutilă dacă ne gîndim că teoria viselor este bine cunoscută şi asimilată cultural (se învaţă la licee, pe la ei, prin occident).

Pleşu habar nu are despre relaţia vis latent – vis manifest, şi cum este el obişnuit să-şi dea cu presupul despre practic orice – e o manie la români!!! – se face de ocară lansînd ipoteze despre vise. Cu atît mai mult cu cît încearcă să ne convingă că “turmentarea nocturnă” ţine de o anumită constituţie a psihicului!!! Că nu e la îndemînă. Că visele cu subiect mitologic, de exemplu, sînt autoinduse!!!!

Admit că Pleşu nu este neapărat adeptul teoriilor psihanalitice – Freud sau Jung. Că are propria sa teorie şi că o susţine pe aceasta. Din nefericire nu ne-a vorbit despre ea ci s-a exprimat public cu ocazia recenzării unei cărţi publicate de Carl Jung, ca şi cum ar şti ceva despre acest subiect. Totuşi, contextul ne face să credem că ea, teoria lui Pleşu, este pur şi simplu un punct de vedere profan, că, în fond, ea nu există.

Am mai scris despre erorile de apreciere la adresa lui Jung ale lui Pleşu. Nu am publicat din oarecare jenă pentru stîngăciile e neiertat ale unui intelectual de calibrul lui Pleşu. Totuşi poate că vom reveni cu alte date care să ne lămurească cum şi unde greşeşte el.

 

O penurie de preşedinţi în România

12 noiembrie 2014 Scrie un comentariu

Disputa electorală Ponta-Iohannis de la Realitatea nu ne-a surprins. L-am revăzut pe Ponta foarte activ şi plin de informaţii de specialitate, iar pe Iohannis mai sobru şi lent, poate din fire sau mediu cultural, şi mai ales fără criteriile cifrelor. Nici unul nici altul nu şi-au modificat prestaţia. Singurul lucru nou a fost că i-am văzut pe ambii faţă în faţă şi nu în montaje TV.

Ce m-a surprins a fost că mulţi comentatori au punctat Ponta 1, Iohannis 0. Pe motiv că Iohannis a venit nepregătit, fără staff, fără caiete şi cifre…

În realitate, era uşor de văzut că prestaţia lui Ponta e o copie aproximativă a celor ale lui Băsescu. În al doilea rînd, că pentru funcţia de preşedinte avalanşa de indicatori economici şi cifre statistice nu este un “must”. Poate fi pentru primul ministru. Preşedintele are alte însărcinări, el e reprezentativ, el prezintă un punct de vedere global etc. Nu preşedintele face economia să funcţioneze. În caz contrar este o sosie a lui Ceauşescu care se dorea atotştiutor.

Unii comentatori nu au observat aceste accente şi şi-au exprimat rezervele şi chiar dezamăgirea faţă de Iohannis. Ponta a fost mai incisiv, zic ei, deşi această incisivitate nu îi aparţine – este împrumutată de la “maestrul” Băsescu. Nu neg că acesta din urmă a trasat imaginea preşedintelui jucător (o sintagmă bizară) şi modelul agreat de unii pentru că este mediatizabil (scandalul a făcut întotdeauna rating). Totuşi, Iohannis nu era obligat să adere la acest model pentru a fi plăcut de comentatori…

Iohannis nu m-a convins din alte motive. Parţial încercînd să pareze cu argumente evazive ca şi Ponta, mi s-a părut nesigur sau şi mai rău incapabil să-şi înveţe lecţia. Puţin prea relaxat, mi-a creat impresia că-i este indiferent dacă va fi sau nu ales preşedinte. Nu pentru că nu a luptat corp la corp cu contracandidatul său ci pentru că detaşarea lui îmi sugera o rezervă. A fost pus de coaliţie să o reprezinte la prezidenţiale dar el nu are nici ambiţia şi nici anvergura solicitată de o asemenea sarcină. În fine, ca şi Ponta, Iohannis pare mai degrabă un chibiţ decît maestru de ceremonii. Ar da bine ca imagine în stafful cuiva dar nu ca lider.

La un pol Ponta, cu ambiţii neonorate de fapte – la celălalt, Iohannis neconvingător, aş spune că avem o penurie de posibili preşedinţi în România.

Categories: Societate

Unde greşeşte Iohannis

7 noiembrie 2014 1 comentariu

Dacă vrem să avem alegeri care să schimbe ceva atunci să mergem la vot cu toţii, zice Iohannis. El ne convinge că nu e un efort mare – ne ia cîteva minute, dus-întors etc. Unde greşeşte Iohannis este că el crede că simpla schimbare a persoanei de la preşedinţie aduce o schimbare majoră în viaţa noastră. El confundă, altfel spus, persoana cu calitatea prestaţiei. El crede că o altă persoană ar aduce automat schimbări majore în bine. Ori istoria României din decembrie 89 încoace dovedeşte contrariul: indiferent de identitatea preşedintelui, România rămîne aceeaşi, corupţia nu dispare, sărăcia înfloreşte dacă pot spune astfel, mizeria morală se adînceşte. Soluţia nu este preşedintele, pentru că 1) el însuşi este inadecvat şi 2) el nu poate lucra de unul singur. Şi el are o clientelă politică pe care trebuie să o satisfacă cu servicii şi posturi grase. Indiferent de persoana preşedintelui, vechile năravuri româneşti nu dispar ci, ciudat, se adîncesc şi se ramifică. De aici vine luciditatea celor care nu se prezintă la vot. Ei ştiu că este inutil, că votul nu aduce schimbare deoarece tarele româneşti se moştenesc. La ce să se mai deranjeze, chiar dacă numai pentru cîteva minute, ca să voteze?

Iohannis este neamţ şi ne inspiră ideea lucrului bine făcut pentru că este neamţ. Dar el este şi român. Iar românismul lui îi diluează constituţia nemţească, dacă nu i-o înlocuieşte deplin şi definitiv. În plus, lucrează cu un grup social care nu este mai breaz decît altele – fie el PDL sau PNL…

Categories: Societate

Putin cel mai puternic om din lume

6 noiembrie 2014 Scrie un comentariu

După revista Forbes Putin este cel mai tare, urmat de Obama şi de preşedintele Chinei. Motivul? Anexarea Crimeei şi contractul de 400 de miliarde de dolari cu China pentru livrarea de gaz pe o perioada de 40 ani.

Putin rămîne desigur un subiect mare pentru presă. Interviul difuzat de Digi24 în urmă cu ceva timp ne arată un om educat spartan într-o familie de muncitori, care iubeşte sportul şi are o experienţă politică importantă şi notabilă alături de promotorul său,  Elţin. Mai degrabă aspru şi repezit, uneori cu accente de umor sau sarcasm, credincios (ortodox – adeseori pomenind de Dumnezeu), nu prea interesat de elite, preferînd mai degrabă antrenamentul participării la activităţile mondene, Putin este un personaj. Cu convingeri puternice, autoritar, activ, implicat pînă peste cap în tot ce se întîmplă în ţara sa.

Categories: Societate

Cîteva cuvinte despre psihologia votantului

25 octombrie 2014 Scrie un comentariu

Scandalul cu ofiţerul acoperit, procesele de corupţie din PSD nu au micşorat numărul votanţilor care îl preferă pe Ponta. La prima vedere ne-ar putea surprinde acest lucru. Totuşi el e explicabil. O să ofer cîteva sugestii de explicare:

1. Votanţii sînt convinşi că întreaga afacere este regizată de preşedinte cu intenţia de a-l minimaliza pe Ponta. Preşedintele şi-a exprimat deschis opţiunea politică şi asta l-a demascat, ca să zic astfel. În plus, nu este agreat de majoritatea votanţilor. Pe acest fond, Ponta nu poate fi declasat

2. Iohannis este şi el subiect de dispute pe fond juridic. Este ca şi cum am spune: uite, nici el nu este curat. Iohannis nu poate fi un contracandidat credibil dacă este în curs un proces care nu s-a finalizat. Pregătirea în pripă a candidaturii lui este o problemă insolubilă.

3. Psihologia votantului. Nu cred că putem avea o schimbare radicală în opţiuni fiindcă psihologia votantului impune continuitate. Votantul nu poate admite că greşte alegîndu-l pe Ponta. A accepta înseamnă a trăi un sentiment de inadecvare pentru că nu a ales bine. Or votantul nostru este un mic general care nu poate greşi. Dacă totuşi greşeşte preferă să ascundă asta, să uite, să nege sau să explice prin cauze din afara lui. Dacă simte că greşeşte preferă să continue pe aceeaşi direcţie convingîndu-se singur că a ales corect.

Aş fi tentat să încerc o analiză a sentimentului de inadecvare. Eu îl leg de narcisism, de faptul indiscutabil că românii sînt înclinaţi spre supraevaluarea personalităţii lor. Colectiv sau individual. Această supraevaluare sterilă merge mînă în mînă cu un sentiment de inferioritate şi auto-ironie atunci cînd se compară cu alte neamuri, cu germanii de exemplu. Această supraevaluare fără măsură explică evident certitudinea că nu pot greşi sau, altfel spus, neputinţa de a admite că greşesc.

În schimb, auto-ironia este devastatoare şi nu prezintă niciun moment de auto-analiză atentă şi fără părtinire.

La nivel colectiv, autoevaluarea produce o sudare a grupului social – în speţă a votanţilor cu alesul. De aceea în discuţiile obişnuite ai impresia că votantul este el însuşi alesul pentru că ripostează agresiv – ca expus criticii – atunci cînd i se sugerează că greşeşte. Exclamaţii de genul: noi am învins (cînd este evident că votantul nu a dobîndit nimic prin confirmarea alegerii lui) îşi au explicaţia în sudarea grupului dominat de supraevaluare!

Sînt foarte multe de spus aici – poate, într-o postare ulterioară.

 

Categories: Societate

Justiţia candidatul suprem

21 octombrie 2014 Scrie un comentariu

Cum bine recunoştea jurnalistul Tudor Popescu principalul candidat la alegere este azi Justiţia. Show-rile ei electorale ne-au lăsat cu gura căscată. Desigur că ne întrebăm şi noi de ce a aşteptat atît ca să- i ia la rost pe marii corupţi din fruntea guvernului: Hrebenciuc, Şova? Sperăm şi Ponta! De ce tocmai acum? Dar sigur că momentul nu umbreşte performanţele ei reale.

Un guvern mafiot care, aşa cum arătam şi cu alte ocazii, are propriile sale interese şi nu se sinchiseşte decît de ele, este ceea ce poate fi mai vicios.  O tradiţie a trecutului comunisto-securist care nu se lasă dezrădăcinată. Justiţia învinge chiar dacă prea tîrziu şi poate unilateral – aşteptăm efecte şi în taberele adverse.

În rest, Ponta în Spania (mă întreb pe banii cui?) îşi face reclamă electorală în timp ce publicul îl huiduie! Cum nu sînt locuri de muncă, zice el, avem 17000 chiar acum? La replica mulţimii că salariile sînt mizerabile şi că nimeni nu poate trăi cu atît de puţin Ponta exclamă cinic: va trebui să le mărim! Episodul ne învaţă ceva: atunci cînd nu sînt amăgiţi cu pomeni electorale, românii au simţ critic şi nerv. Şi asta merită reţinut şi adăugat la articolul meu anterior. Nu este doar pragmatismul care se mulţumeşte chiar şi cu puţin ci şi reacţia virulentă.

 

Categories: Societate

Despre votul dat pe oferte electorale

19 octombrie 2014 Scrie un comentariu

Deseori m-am întrebat cum aş explica faptul iritant că românii votează pe promisiuni de ultima oră, gen mărirea salariului minim cu cîţiva lei – sau pe oferte electorale ca ghiozdane şcolare, mici şi bere? Sigur că prima reacţie e să zici lipsa maturităţii politice. De unde să aibă românii experienţă poltică de vreme ce ai au stat plecaţi şi mulţumiţi (oportunişti) într-un regim auster şi stupid? Lipsa experienţei este un fapt. Ea poate fi acuzată nu numai la mase dar şi la lideri. Nici ei nu au avut cînd şi unde să se formeze. Politicienii noştri au două mari motivaţii – una ţine de interesul material iar a doua de reacţie viscerală. Perioada lungă de polemică neproductivă (ca să folosesc un eufemism) dintre Ponta şi preşedinte este o ilustrare a lipsei  exeperienţei politice a liderilor.

Revenind la mase am înţeles că uşurinţa de a oferi votul pe cîteva avantaje minore de ultimă oară are şi o raţiune practică. În realitate, fiecare români ştie că după alegeri se alege praful, că marilor probleme ale ţării nu sînt solubile, că nivelul de trai nu va creşete, că economia va stagna sau va merge în jos etc. Cum ştie acest lucru? Să zicem din fler. Nu e vorba de o analză pertinentă a faptelor şi istoriei noastre politice recente. Pur şi simplu românii ştiu un lucru şi sigur: nimic nou nu aduce viitorul guvern sau preşedinte. Dacă ei aacceptă darul electoral pentru vot este pentru că sînt pragmatici. E drept că pragmatismul ăsta nu are ecou în viitor. Dar oricum, chiar dacă nu ar vota pe nimeni sau ar vota cu opoziţia nu ar obţine nimic pe deasupra. Românul este adeptul zialei ce-i în mînă nu-i minciună. O bere, cîţiva mici electorală, ghiozdane pentru copii sau rechizite sînt mai mult decît nimic. Românul îşi vinde votul pe justa sa valoare.

Ca să conchid, lipsa experienţei politice, inerţia noului şi pragmatismul românesc explică vînzarea voturilor pe nimic. Las la o parte evident persoanele care nu votează deloc din motive de dezinteres politic. Deşi şi aici putem găsi, pe lîngă ideea certă că cel mai bine te descurci de unul singur, o mare doză de pragmatism: de ce să te mai oboseşti cînd totul este degeaba?!

Categories: Societate
Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

%d bloggers like this: